Traim intr-o lume in care drumul ne e mereu prieten. Ne place sa calatorim, sa vedem locuri si oameni, lasand cel mai adesea in urma imagini pe care ne-am dori sa le putem lua cu noi. Ce ne facem insa atunci cand drumul pare prea lung si singur, cand visam la intoarcere, stiind ca am plecat doar pentru a afla ca tot acasa e mai bine?
Am fost o sapamana plecata de acasa. O saptamana, mi-am zis, n-ar trebui sa fie foarte mult, si oricum ma astepta un program poate mai incarcat decat de obicei. Ca mai tot timpul cand am fost nevoita sa fac astfel de calatorii, m-am entuziasmat la gandul de a vedea noi locuri, de a respira un aer diferit de cel cu care sunt atat de obsnuita. M-am incarcat cu bagaje multe, mult prea multe fata de cat as fi avut nevoie, cu siguranta, functionand dupa principiul “tot ce am port cu mine”, si realizand tarziu ca aveam nevoie de cu totul altceva.
Iubitul meu m-a privit o vreme sceptic, cunoscandu-mi poate cel mai bine frica de singuratate. Imi spunea ca nu ne va fi usor si ma consola cu gandul ca nicicand nu suntem prea departe. Ma strangea in brate si imi promitea o asteptare ca in filme, pe peronul unei gari uitate de lume, unde doar noi asteptam un tren.
In ziua plecarii l-am lasat acasa. Nu mi-au placut vreodata despartirile, fie ele si pentru o perioada atat de scurta. M-am inarmat cu toate cele si am alergat prinzand din urma chiar ultimul taxi, si ajungand la o distanta de cinci minute de fluierul trenului.
In cele din urma, am ajuns. Orasul acela nebun in care toata lumea e nervoasa, in care alergi pe sub pamant luat adeseori de val, uitand unde esti si nestiind niciodata unde vei iesi la lumina mi-a dat o amara senzatie de contrafacut. Oameni cu priviri ciudate, trecand mereu strada pe rosu, grabiti spre un nu stiu ce. Cladiri inghesuite si uitate de vreme, de un gri dezolant, de unde rasare pe ici pe colo cate o inscriptie aurita justificand vreo istorie. Mall-uri la tot pasul, locuri de promenada pentru tocuri si pasionati de fotbal. Totul m-a facut, o data in plus, sa imi iubesc orasul meu de provincie, cu aerul lui de cultura si universitate, cu flori colorate si trecatori care macar zambesc daca te impiedica. Mai mult decat orice poate, nu mi-a placut insa felul in care m-am privit in fiecare dimineata intr-o alta oglinda, cum langa mine nu erau doi ochi ce imi puteau spune chiar fara cuvinte ca sunt cea mai frumoasa, si cum imi sorbeam cafeaua ce nu avea gustul de acasa. Nu mi-a placut de mine departe.
In ziua intoarcerii am ajuns cu doua ore inainte in gara. Mi-am luat adio de la aceleasi figuri indiferente, am trecut pentru ultima data strada si m-am urcat in trenul aglomerat dar atat de primitor parca.
Privind in urma cred ca as fi simtit la fel din orice alt loc as fi plecat spre casa. Vocea plina de fericire a iubitului meu care imi spunea ca soarele ma asteapta deja acasa imi rasuna in suflet, si mi se parea ca totul se misca prea incet.
Mi-a fost deajuns o saptamana sa imi dau seama ca drumul spre casa e tot ce conteza, dincolo de toate. Vedem oameni si locuri si nu ne intereseaza cine si unde a plecat, vedem istorii traite de altii si cladiri invechite care in cele din urma nu ne spun mai nimic. Vedem cu toate acestea, de fiecare data cand plecam departe, o parte a sufletului nostru ce in restul timpului ne e straina. Simtim acel ceva de nu e dor, nu e tristete sau singuratate, ci doar dorinta de a fi acolo unde ne e locul…
foto Northfoto
Adauga comentariu