A iubi e sinonim, cel puţin în imaginea pe care ne-o creăm încă din copilărie, cu a-ţi găsi sufletul pereche, orice ar însemna asta, şi oricâte modificări ar suferi imaginea perfecţiunii de-a lungul anilor. Ce ne facem însă dacă socoteala adolescentină nu se potriveşte cu cea din viaţă?
Ne îndrăgostim nebuneşte, trăim intens fiecare moment al primelor întâlniri, însă atunci când vine vorba de relaţii nu avem, se pare, niciodată reţeta perfectă. Mai mult, ne trezim adesea în faţa unei situaţii cel puţin complicate – iubim, dar nu ne potrivim.
Ea e o eterna romantică, el un pragmatic incurabil; ea, pasionată de călătorii, el vrea o familie cu cinci copii; ea visează la verighete, el îşi doreşte un threesome; ea ascultă Mozart, el Prodigy.
Desigur, ceea ce face ca diferenţele între îndrăgostiţi să se estompeze, cel puţin pentru o vreme, e acel sentiment al nesiguranţei. ”Poate mă înţelege greşit”, “Poate nu mă va plăcea aşa cum sunt” şi alte gânduri ca acestea ne fac adesea să adoptăm un comportament standard când vrem să ne implicăm într-o relaţie.
Recunoaştem întotdeauna doi îndrăgostiţi care nu vor să se arate, doar privindu-i. Ea – îmbrăcată în haine de mall, pe care însă le-a asortat în grabă, căci stilul caracteristic i-e mai degrabă sport; el cu un tricou cool, sau cu cravată, în orice caz, un stil pe care îl recunoşti de printr-o vitrină. Ea – zâmbitoare şi nonşalantă, când în fapt fiecare atingere a lui îi taie respiraţia; el, timid şi romantic, când de fapt are în minte vise jucăuşe de adolescent. Ea vorbeşte despre şcoală, ultimul film pe care l-a văzut, el despre profa de mate, sau de vacanţele la bunici, când amândoi aşteaptă cu nerăbdare o bancă pe care să se poată aşeza şi care să scurteze suficient de mult distanţa dintre cele doua mâini care li se ating în treacăt.
Şi povestea continuă până când fiecare îşi dezvăluie treptat adevăratele caracteristici, cu care celălalt se împacă sau nu. Ce ne facem însă când diferenţele dintre noi sunt atât de mari încât nu putem sa le trecem cu vederea pur şi simplu, şi descoperim în persoana iubita un alt om, pe care nu îl mai iubim?
Să fie oare un alt mod de a spune că nu suntem suficient de îndrăgostiţi, sau e doar continuarea inevitabilă a unei poveşti jucate cu măşti de fiecare dintre noi?
Cert e ca nu întotdeauna sufletul pereche se regăseşte într-o relaţie construită cu atenţie, cu schimburi de flori şi cadouri, cu “te iubesc” şi cereri în căsătorie, şi aproape niciodată nu ne dam seama când ne îndrăgostim cu adevărat. Se pot dovedi a fi simple mituri acele povesti în care servitoarea e iubită de prinţ sau bestia de o frumoasă, la fel cum într-o clipă întreaga viaţă ne poate semăna cu un roman de dragoste.
A înţelege că suntem diferiţi, chiar şi în iubire, e dincolo de toate, singurul mod în care vom putea vreodată spera la un happy – ending.
foto © Northfoto
|
Adauga comentariu