Oare de ce ne a asa de greu uneori sa recunoastem cand gresim? Sa fie in natura noastra revoltata, dupa secole in care n-am avut vreodata dreptate, sa refuzam a spune ca si celalalt o are uneori? N-as zice. Sa fie intr-o dorinta dincolo de ratiune de a ne proteja de eventualele consecinte ale unei fapte negandite? Poate. Si totusi, sentimentul propriei erori e atat de rar in fiinta umana incat nu poti ajunge sa nu te intrebi daca nu cumva suntem cu totii aproape perfecti, si doar greseli aparente ne tulbura perfectiunea?
Ce ne facem insa atunci cand greseala noastra e atat de evidenta incat nu avem chiar noi insine puterea de o nega? Ne abandonam poate pentru o clipa drumul spre perfectiune si ne privim pe dinauntru. Ne descoperim mai vulnerabili si mai tacuti, si ne surprinde felul in care vina ne transforma din revoltati in tristi. Si nu ascundem nici macar pentru o clipa gandul ca poate totusi n-am inteles.
Intotdeauna cand descoperim o greseala proprie ne intreptam instinctiv spre ceilalti, sperand ca daca vom gasi un suflet cel putin la fel de haotic, sa-l putem folosi pe post de sprijin. Asteptam de dincolo de privirea unui prieten o urma de intelegere, un semn al felului in care a gresi este omenesc si confirmarea faptului ca timpul intr-adevar sterge tot. Stim insa mult mai bine decat oricine ca greseala recunoscuta nu e niciodata iertata la fel cum nici timpul nu e nicicand un aliat de incredere in lupta dintre a sti si a ierta.
Si totusi, cum gasim puterea de a lupta cu gandul greselilor proprii si mai ales cum le putem transforma din monstri ce ne urmaresc existenta in simple pete de trecut? Oricat de ciudat ar parea poate, erorile nu sunt nici pe departe de inteles, si daca pretindem iertare altora, ar trebui cu siguranta sa gasim mai intai puterea de a ne accepta noi insine vina. Si poate tocmai de aici provine si sentimentul acela ciudat al neimpacarii. Orice greseala ne pare adesea o simpla deviere de la un parcurs altfel normal al existentei noastre si nu ne dorim decat sa ne regasim drumul, uitand cu desavarsire faptul ca prin insasi ceea ce am gresit, l-am modificat. Ne e frica sa luam hotarari ce ne-ar arata asta, si perpetuam intr-o cale, de parca nimic si nimeni n-ar fi interferat cu ea.
Ne trezim in cele din urma cu gandul ca greseala noastra a fost uitata. In cele mai neasteptate momente insa, ne trezim cu nostalgia unui “ce-ar fi fost altfel?” si ne grabim sa alegem drumul cel mai sigur inapoi spre prezent.
Sunt poate greselile cele care ne fac in cele din urma perfecti. Ne alegem visele de copii si de fiecare data cand nu reusim sa ne implinim unul, devenim de fapt altfel. Orice eroare, transformata in vina, ne face sa reevaluam intreaga viata dupa o noua regula, proprie. Nu stim cum am ajuns la ea, dar stim cu certitudine ca, acceptata sau nu, orice greseala ne face mai buni, ne face sa luptam cu perfectiunea si sa o cautam in alte nebanuite locuri.
foto Northfoto
Adauga comentariu