Am în jurul meu prietene care fie sunt însărcinate, fie îşi doresc să facă ceva în acest sens şi au o teamă comună, aceea că nu vor fi mame bune. Este un simptom obişnuit al sarcinii şi nu numai, căci bănuiesc că orice om, care ia această decizie, îşi face tot felul de probleme în ceea ce priveşte competenţa de a fi părinte: să-l creşti frumos şi sănătos, să-l educi corect, să-i oferi tot ce are nevoie, etc. Părerea mea este că a fi părinte este o artă, că toţi ne putem descurca până la urmă cu chestiunile de bază: hrănit, schimbat, plimbat, băit, etc, dar puţini sunt cei care au răbdarea, tactul, talentul necesar pentru a forma un om armonios, frumos din toate punctele de vedere.
Totul e să vrei şi să fii deschis căci restul se învaţă, dar aş fi curioasă să ştiu cum vedeţi voi părintele ideal şi dacă sunteţi de părere că propriii părinţi s-au apropiat măcar de modelul pe care îl aveţi voi în minte. În ceea ce mă priveşte, cred că părintele ideal este cel care se străduieşte să-şi cunoască cu adevărat copilul, care nu vede în el o prelungire a propriei sale fiinţe, ci care îl tratează ca pe un individ distinct cu personalitate şi identitate proprie, cu visuri, idei şi priorităţi specifice. Părintele ideal discută şi înţelege, îi acceptă punctele de vedere, nu impune ci sugerează, pedepseşte cu fermitate atitudinile reprobabile fără a fi un tiran, ştie să transforme orice experienţă într-o lecţie de viaţă pentru copil. Părintele ideal îşi iubeşte copilul mai presus de orice şi ştie cum să-i arate acest lucru. Tu ce părere ai?
foto © Northfoto
|
Adauga comentariu