Imi place sa cred despre propria persoana ca sunt una destul de echilibrata cand vine vorba de viata de zi cu zi, si poate putin nastrusnica in iubire. Orice credinta despre asta mi-a fost insa spulberata de indata ce mi-am cunoscut o prietena, dealtfel veche cunostina devenita incet mai mult decat atat. Privind-o pret de cateva zile, am ajuns sa ma intreb daca nu cumva nebunia iubirii ar trebui sa ne cuprinda mai des, si ca dincolo de o existenta monotona avem nevoie din cand in cand sa iesim din tipare, sa zburam doua mii de kilometri pentru o ora de iubire sau sa tremuram la gandul ca ne vom tine de mana.
Povestea e mult prea departe de a fi una clasica. S-au cunoscut de mai putin de o luna, s-au vazut la nunta unei cunostinte comune, luand-o apoi pe cai diferite, atat de diferite incat cu greu ti-ai fi inchipuit ca isi vor mai vorbi vreodata. Ea aici, el in orasul iubirii, ea citind, el pasionat de cifre, ea visand, el visand-o… Si-au vorbit cu toate acestea in fiecare zi, din ce in ce mai mult, atat de mult incat au dezvoltat in cele din urma o dependenta ciudata unul de altul si amandoi de obiectul ce le putea ajuta comunicarea. Au descoperit pe nesimtite alte cunostinte si tot soiul de lucruri ciudate ale unei istorii comune, vorbindu-si adesea despre cat se iubesc chiar daca nu s-au revazut inca de la acea prima intalnire.
Eu, un observator lucid al reactiilor prietenei mele, nu m-am putut abtine in a judeca oarecum critic toata aceasta istorisire spusa pe nerasuflate parca in drumul spre metrou. Imi era cu neputinta sa inteleg modul in care poti spune “te iubesc” altfel decat privind-ul, cum poti face planuri de o viata impreuna cand inca nu stii daca sunteti pe deplin compatibili, cum poti uita de tot si toate doar pentru ca la ora stabilita trebuie sa fii acolo, in spatele sau in fata web-cam-ului, si cate altele. Imi era greu sa cred ca odata revazuti, magia cuvintelor nesoptite nu se va spulbera si ca totul nu va deveni altceva decat o poveste cu un final ambiguu.
Si tocmai cand credeam ca nebunia iubirii nu putea merge mai departe de ameteala prietenei mele, cand credeam ca incet se va trezi din aceasta feerie ciudata, revenind cu picioarele pe pamant, cand renuntasem in sfarsit sa ma mai enervez vazand-o cum se consuma pentru lucruri insignifiante, tocmai atunci s-a intamplat. In mai putin de jumatate de zi, el s-a hotarat sa o vada. Avea sa zboare doua mii de kilometri doar pentru a putea petrece cateva ore impreuna. Am zambit ironic la auzul vestii si ceea ce mi se parea atat de irealziabil s-a dovedit in cele din urma a fi motivul unei revelatii.
Vazandu-i cufundati unul in bratele altuia intr-o seara ploioasa, minute in sir, uitand de lume, am inteles ca nebunia iubirii e buna. Am inteles abia atunci ca dincolo de reactia mea de revolta ascundeam in suflet dorinta de a ma indragosti din nou, de a simti cum imi sare inima de fiecare data cand ma gandesc la el. Fiecare iubire isi are nebunia ei, mi-am zis, si mi-a fost frica sa nu o fi pierdut pe a mea.
Am profitat de clipa ce ma tinea departe de iubitul meu in acea seara si m-am hotarat sa fiu cel putin la fel de nebuna in iubire ca si amicii mei. Chiar daca poate viata ne obliga sa fim echilibrati, de ce nu am lasa in urma asta atunci cand e vorba de ceea ce simtim? Mi-ar placea sa ma trezesc intr-o dimineata si sa vad ca lumea a inebunit de tot.
foto Northfoto
Adauga comentariu