Se spune că suntem făcuţi pentru a comunica. În orice limbă, chiar şi prin semne, avem nevoie să transmitem câte ceva din fiinţa noastră altora, legând astfel relaţii cu oricine este capabil să înţeleagă. M-am imaginat adesea într-un loc în care nimeni nu ştie vreo limba pe care o vorbesc, şi am sperat să îmi pot dovedi că totuşi comunicarea există, că având un suflet deschis putem lăsa cuvintele deoparte şi putem vorbi din priviri. N-am reuşit, căci secolul în care trăim nu te poate aduce într-o astfel de situaţie, dar am găsit cu surprindere în mintea mea nostalgia unei experienţe trecute care m-a făcut să cred ca e totuşi posibil.
Eram desprinşi de lume, eu si el. Ne-am cunoscut într-o ţara care nu era a nici unuia dintre noi, si nu vorbeam decât limbi de împrumut. El vizita o prietenă, eu trăiam intens. Ne-am întâlnit la cafenea. Eu vroiam “coffee”, el “café”, eu zâmbeam, el răsfoia cu insistenţă un ziar pe care sunt convinsă că nu-l cumpărase decât ca să se convingă că se va descurca să-l citească. Ştiam asta pentru că şi eu o făcusem în prima zi, în încercarea disperată de a lua contact cu acea limbă şi altfel decât vorbită frenetic de oamenii locului.
Într-un final, ne-am cunoscut. N-am reţinut, evident, ciudatul nume nordic, chiar dacă lui i s-a părut de-a dreptul comun al meu. Sau cel puţin asta a spus, încercând să înfiripe o conversaţie. Evident, era un alt mod de a-mi spune că totuşi putem comunica, de vreme ce, iată, numele îi suna familiar. Am zâmbit, înţelegând că de fapt gluma era alta, că dincolo de bariera unor culturi care nu au altceva în comun decât bătrânul continent, eram în esenţa doi oameni ce se priveau.
A încercat să-mi spună că nu are decât două zile, să viziteze oraşul. Dacă nu ar fi adăugat acest din urmă detaliu, aş fi înţeles cu uşurinţă că mai are doar doua zile de trăit. Am zâmbit. M-a privit nedumerit, şi revelaţia erorii i-a provocat un râs teribil. M-a întrebat despre România. I-am spus că e departe. Că m-am săturat să povestesc aceeaşi istorie cu Traian şi Decebal, şi să mă declar cu origini latine, chiar dacă mai nimeni nu mă crede.
A fost rândul lui să zâmbească. Ştia că româna e o limbă latină şi chiar mi-a spus două cuvinte.
Am petrecut împreună câteva ore, vreme în care ne-am chinuit să amalgamăm cuvinte din limbi ştiute de fiecare, încercând din răsputeri să ne facem înţeleşi. În tot timpul aceasta însă, ne-am privit de parcă ar mai fi fost ceva de spus, ceva ce nu-şi avea încă traducerea în vreo limbă anume.
Târziu, când încă nu căutam motive să rupem ciudata conversaţie, am înţeles că de fapt nici un cuvânt nu îşi avea locul. Eram doar doi străini rătăciţi într-o margine de lume, căutând să-şi explice poate, de ce au învăţat cuvinte care nu spun nimic, de ce simple gesturi pot aduce tresăriri şi de ce zâmbetele sunt întotdeauna involuntare.
Ştiam că nu ne vom mai vedea niciodată, şi nu ne-am lamentat la gândul despărţirii. Conversaţia noastră fusese atât de chinuitor-plăcuta încât amintirea ei era tot ce aveam nevoie pentru mai târziu.
Ne-am privit lung, cum o făcusem tot timpul, dar nu am mai spus nimic. Era tăcerea noastră…în loc de “la revedere”.
foto © Northfoto
|
Adauga comentariu