Mă trezesc adesea înconjurată de oameni care deşi îmi populează existenţa zi de zi, mă surprind de fiecare dată prin naturaleţea cu care au curajul de a spune ce gândesc şi mai ales prin felul unic în care îmi demonstrează că nu am dreptate. Nu am pretins niciodată că aş fi vreo atotştiutoare, însă recunosc că tindeam să mă încred în clişee pe care viaţa mi le-a demonstrat sau nu, dintr-o comoditate absurdă a eternului “Asta e!”
Auzisem despre doi vechi amici ca şi-au spus adio. Mă gândeam ca era o decizie normală, căci de multa vreme el era într-un capăt de lume, ea în celălalt, şi distanţa face întotdeauna ca ochii care nu se vad, să se uite. Prietenii mei însă m-au contrazis. “Există iubire şi dincolo de timp şi mai ales de spaţiu”, îmi spuneau cu îndârjire, şi faptul că doi oameni nu se mai iubesc nu are niciodată legătură cu distanţa. Mă aflam aşadar în faţa unui ciudat paradox, prinsă între doua clişee, neştiind pe care să îl adopt, eu, cea care de fiecare dată îl argumentam pe primul.
Mi-am dat seama astfel că întreaga noastră existenţă în fapt se bazează pe astfel de fraze deja concepute pe care le credem tocmai pentru că nimeni niciodată nu a avut puterea de a le contrazice, şi de le scoate astfel din uz. Mi-am propus să verific, preţ de câteva zile, justeţea unor clişee care ne urmăresc, chiar şi în iubire, şi care adesea ne pun pe gânduri când vine vremea să luăm decizii importante pentru relaţiile pe care le avem.
Dragostea e oarba – eterna scuza a celor care se complac în povesti încâlcite, în care el şi ea uita să se mai iubească pur şi simplu şi ajung să se sufoce, acceptându-şi reciproc greşeli ce se dovedesc a fi fatale în cele din urmă. Am crezut, la fel ca majoritatea celor ce au simţit măcar o dată că pot da totul pentru fericirea celuilalt, că nu e nimic mai adevărat. Dragostea însă nu e oarbă, ci poate doar mioapă, din când în când, lăsând lucruri care nu se văd de la distanţă să rămână la acolo. De cele mai multe ori însă, dragostea e cat se poate de clară, o simţi sau nu, şi eşti capabil să ierţi …sau nu, la fel cum poţi pretinde, sau nu, să fii iertată de fiecare dată când greşeşti.
In dragoste şi în război, totul e permis – suntem adesea tentaţi să spunem atunci ştim că luptăm cu mori de vânt, şi totuşi ne încăpăţânăm să continuăm o relaţie sortită clar eşecului. Dar există oare reguli în dragoste pe care să le putem adapta după propriile “strategii”? Are oare dragostea ceva în comun cu războiul, sau e chiar la polul opus al semanticii? Se poate să iţi poţi lovi duşmanul din spate, dar oare dacă iţi transformi iubitul în duşman, mai poţi vorbi de iubire? Nu e aşadar chiar totul permis în dragoste, ci doar ceea ce ştii că vă va face, sub o formă sau alta, fericiţi.
In fine, excepţiile întăresc întotdeauna regula – e un clişeu al speranţei. Ne dorim mereu să fim acele excepţii, ale căror iubiţi sunt desprinşi din poveste, şi cărora întreaga existenţă se învârte în căutarea eternului…”pana al adânci bătrâneţi”. De fapt, iubirea însăşi e o excepţie, o simţim în mii de feluri, şi în perpetua căutare a fericirii, fie ea şi de-o clipă, nu vom avea niciodată răgazul de a şti dacă ne încadrăm într-o categorie sau alta.
Şi cu astfel de gânduri mi-am informat amicii că de azi nu mai cred în clişee. Nu mi-a luat decât o vreme să îmi dau seama că lucruri pe care le credeam reale sunt de fapt aşa cum vrem să fie şi tot ce moştenim de la îndrăgostiţii dinaintea noastră nu sunt decât poveşti ce nu vor egala vreodată unicitatea palpitaţiilor proprii.
foto © Northfoto
|
Adauga comentariu