Întrebarea asta ma framânta de
mult timp, mai exact, din momentul în care am
fost acuzata ca provoc suferinta în jurul meu
si ca, în egoismul meu imens, calc în picioare
vietile celor pe care pretind ca îi iubesc. Daca
reprosurile acestea ar fi venit din partea unei femei
poate ca as fi trecut mai usor peste ele…
Suferintele pe care le-am provocat fara sa vreau oamenilor
care s-au perindat prin trecutul meu m-au facut sa ma
întreb cum traiesc, de fapt, barbatii o ruptura
sentimentala? Ce fac ei atunci când simt ca universul
se prabuseste si ca nimic din ce le era cunoscut pâna
atunci nu mai are sens? Asta mai ales dupa ce am aflat
ca, statistic vorbind, barbatii sunt adevaratii vinovati
pentru o despartire doar în 25 % dintre cazuri.
Se spune, în genere, ca, spre deosebire de femei,
care exteriorizeaza totul, barbatii prefera sa îsi
mascheze sentimentele. Ei nu-si afiseaza niciodata sensibilitatea,
preferând sa nu dea amploare lucrurilor prin ceea
ce fac. Se poarta ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat,
desi stiu foarte bine ca e o simpla amagire. Cu toate
acestea, se pare ca gradul de anxietate si de depresie
este mult mai ridicat în cazul barbatilor atunci
când acestia traverseaza o ruptura sentimentala.
Prima reactie este aceea de a-si „recupera”
iubita. Agonie si extaz, speranta si deziluzie, toate
acestea ilustreaza calvarul prin care trece un barbat
care tocmai s-a despartit de iubita sa. De aceea, poate
ca singura solutie este ruptura definitiva, sub toate
formele.
Ideea de confident este aproape inexistenta în
cazul barbatilor, desi, daca stau bine sa ma gândesc,
chiar seara trecuta, un vechi prieten, îmi povestea
cu zâmbetul pe buze ca tocmai s-a despartit de
iubita lui. Nonsalanta cu care mi-a marturisit cauzele
despartirii, precum si felul în care parea ca
s-a resemnat rapid si iremediabil, mi-au dat senzatia
unui om care a trecut foarte usor peste ceea ce pe o
femeie ar fi afectat-o iremediabil. În prima faza
m-a iritat atitudinea lui. Prelungind conversatia, am
realizat însa ca nonsalanta e doar aparenta si
ca resemnarea ascunde, de fapt, o suferinta cumplita,
pe care prietenul meu nu vrea sa o exteriorizeze. Sufera
probabil mai mult decât o face fosta sa iubita,
dar nu vrea sa o arate si, mai mult, nu vrea sa fie
compatimit. În sufletul lui se simte pierdut si
dezorientat, iar faptul ca nu o afiseaza ostentativ
nu înseamna ca suferinta îi este minora.
De fapt, cred ca asta este problema barbatilor –
incapacitatea de a-si exterioriza sentimentele. Prefera
sa tina pentru ei suferinta, sa se înconjoare
de un zid de pretinsa indiferenta si sa îsi traiasca
pâna la ultima picatura propriile umilinte. Diferenta
fata de suferinta femeilor consta probabil tocmai în
acest mod de a o trai. Faptul ca îsi consuma în
tacere tristetile îi face, probabil, mai puternici.
Altfel nu îmi explic de ce, dupa un anumit timp,
barbatii sunt aproape întotdeauna cei care se
avânta cu totul într-o noua relatie, lasând
mai repede în urma trecutul. Daca în alte
privinte egalitatea între barbati si femei ramâne
înca o posibilitate, în ceea ce priveste
felul în care traim o ruptura a unei relatii,
lucrurile sunt clare – suntem net diferiti. Si,
pentru a reechilibra balanta, poate ca ar fi bine ca,
din când în când, sa le urmam exemplul
fostilor nostri parteneri.
|
Adauga comentariu