Cine are initiativa in public?

M-am întrebat de multe ori daca în iubire lucrurile merg într-o anumita directie pentru ca asa trebuie sa se întâmple sau pentru ca unul dintre protagonisti are anumite initiative care schimba, de fapt, cursul întregii istorii. Si daca ultima varianta e aproape de adevar, atunci cine trebuie sa aiba aceste initiative? Evident, trebuie sa existe reciprocitate, pentru ca altfel nimic nu mai are sens, însa cui apartine initiativa?

Exista ideea preconceputa ca, în multe privinte, barbatul este cel care trebuie sa actioneze primul. Prima întâlnire, primul sarut, cererea în casatorie… o lista întreaga de lucruri pe care el trebuie sa le propuna si la care ea trebuie sa consimta sau nu. De ce? Unii ar spune ca asta se întâmpla din cauza prejudecatilor sociale care îsi pun înca amprenta asupra mentalitatii multora dintre noi. Altii, mai cârcotasi, sustin ca, de fapt, importanta initiativei masculine este doar aparenta, pentru ca, în fond, femeile sunt cele care decid în privinta raspunsurilor.

Ce se întâmpla însa atunci când lucrurile nu sunt întocmai roz si nimeni nu preia initiativa pentru a depasi starile critice, inevitabile si ele într-un cuplu? Asta îmi aminteste de povestea unor buni prieteni, carora le-a trebuit aproape un an ca sa îsi dea seama ca este mai bine ca fiecare sa îsi continue propriul drum în viata alaturi de altcineva. Ea era permanent nemultumita de faptul ca el nu avea nicio initiativa. Asta nu o facea nici pe departe sa schimbe ceva, ci doar sa îi reproseze în permanenta timiditatea fata de noi. Cu alte cuvinte, discutiile între prietene însemnau mediul perfect de defulare a unor frustrari pe care relatia lor le alimenta în fiecare zi. La început i-am dat dreptate. Si pe mine m-ar fi enervat ca iubitul meu sa se comporte asa cum pretindea ea ca o face iubitul ei. În timp am realizat însa ca, de fapt, pe ea nimic nu o multumea. Lipsa lui de initiativa a devenit o scuza pentru un soi de agresivitate emotionala care nu facea decât sa inhibe orice pornire a bietului om. Nimeni din grupul nostru de prietene nu a vrut sa intervina. În fond era viata lor si pe noi nu ne privea în mod direct cine are initiativa si cine se supune într-un cuplu în privinta caruia, de altfel, facusem pronosticuri destul de pesimiste.

Lucrurile s-au schimbat abia în ziua în care el s-a hotarât sa spuna lucrurilor pe nume. Ceva nu mergea si simtea ca nu este el singurul vinovat. Pentru prima data a avut initiativa… si asta i-a fost fatal. Pentru ca totul s-a terminat cum a început. Au realizat ca, de fapt, nu au prea multe în comun si ca lipsa initiativei nu era adevarata lor problema. S-au despartit rapid, fara prea multe suspine si la scurt timp i-am regasit fericiti, pe fiecare implicat într-o alta poveste. Nu stiu daca acum erau multumiti, dar cert este ca daca ar fi existat mai devreme initiativa de a spune lucrurilor pe nume, ar fi scutit câteva luni monotone petrecute împreuna. Aviz amatorilor!

foto © Northfoto