 Astazi
m-am trezit în sfârsit odihnita, dupa atâtea
nopti de vacanta transformate în insomnii placute,
alaturi de iubitul meu. Ne-am întors de doua zile
de la mare si simt ca totul e altfel. E ciudat cum marea
are un efect atât de intens asupra sufletelor. A
fost perfect. Am înghesuit în patru zile toate
lucrurile la care am visat o iarna întreaga si am
sentimentul ca am trait suficient cât sa mai pot
astepta înca o vara. Asa e de fiecare data când
mergem împreuna la mare. Melancolii trecatoare,
oftaturi matinale, amintiri transformate în zâmbete
printre aburii cafelei care mai are putin si da în
foc…
Sunet strident de telefon (uitasem cu totul de existenta
lui pentru ca niciodata nu îmi iau mobilul cu mine
la mare… e un fel de superstitie). E iubitul meu, cu
o voce venita parca de pe alta lume. „Stii… s-a
întâmplat ceva, nici nu stiu cum sa îti
spun…”. Într-o secunda simt cum mi se taie
respiratia. La ce poti sa te gândesti când
auzi dimineata, la prima ora astfel de cuvinte rostite
de omul pe care îl iubesti? Eu, care sunt cam prapastioasa
din fire, nu ma pot gândi decât la ce poate
fi mai rau – „a patit ceva… e bolnav…
a avut un accident cu masina cea noua… nu mai mergem
la munte în weekend…”. Stiu, sunt cam egoista…
dar la ce ma puteam gândi, dupa fraza pe care a
rostit-o cu jumatate de glas… „nici nu stiu cum
sa îti spun…”? Dupa minute lungi, care mi
s-au parut o eternitate, a izbucnit în plâns…
Chiar nu mai înteleg nimic. El nu plânge aproape
niciodata… „Am rupt lantisorul pe care mi l-ai
dat de ziua mea…”.
Am rasuflat usurata si am am zâmbit… „Doamne,
ce m-ai speriat! Si ce daca s-a rupt? Îl lipesti…”.
Era deja pe scari, în drum spre bijutier. Si era
atât de agitat. Uneori îl înteleg atât
de putin pe iubitul meu… El, care e atât de realist
mereu, are astfel de momente care nu corespund deloc tiparului
pragmatic… În fine… m-am chinuit sa înteleg
de ce era totusi o mare tragedie faptul ca rupsese un
lant primit cadou de la mine (atât cât îl
cunosc eu, stiu ca nu e genul de om peste care sa cada
cerul dintr-atâta lucru…). O clipa m-am gândit
ca marea e de vina… Cum spuneam… abia ne-am întors
din vacanta. Dar nu… nu e marea. E sufletul meu pe care,
cu un an în urma îl agatasem de lantisor.
Asa i-am spus, de ziua lui, atunci când nu gasisem
un medalion potrivit. Asa mic, si invizibil cum este,
putea sa se piarda în dimineata asta, când
s-a rupt lantisorul… Stiu, e doar o metafora copilareasca…
dar… m-a facut sa tremur când mi-a batut în
usa si mi-a aratat zâmbind lantisorul lipit. „Uite…
nu l-am pierdut… e aici… Si mi-a pus palma în
dreptul inimii….” Într-adevar e acolo, pentru
ca simt în fiecare zi… si lantisorul si sufletul
meu agatat de sufletul lui… |
Adauga comentariu