Exista
momente în viata când trecutul pe care-l credeai
îngropat pentru totdeauna într-un colt de
suflet iese la suprafata atunci când te astepti
mai putin. Uneori, astfel de clipe te coplesesc pentru
ca într-o secunda retraiesti milioane de clipe uitate,
fericiri ratate sau dezamagiri peste care se asternuse
uitarea.
S-a întâmplat de curând într-una
din nenumaratele ore petrecute în fata monitorului,
cautând informatii pentru proiectele mele care
parca nu se mai termina niciodata, sa dau peste un site
al consulatului în România al unei tari
de care ma leaga multe amintiri . Mi-e greu sa le numesc
triste, pentru ca a fost o vreme când clipele
la care ma refer erau firul de speranta de care îmi
legasem întreaga viata. Mi-e greu sa le numesc
fericite, pentru ca toata povestea care ma leaga de
ele s-a transformat într-o lunga suferinta pe
care am simtit-o si am provocat-o deopotriva. Desi îmi
place sa cred ca am depasit de mult timp tot ceea ce
este legat de acest episod din viata mea, pe care nu
stiu în care parte, fericita sau nefericita, a
destinului sa îl plasez nu ma pot minti pe mine
însami – am momente în care mi-e suficient
sa aud cuvinte banale în limba care cândva
fusese sinonima pentru mine cu limba iubirii (o iubire
ciudata, iluzie construita stângaci, doar din
fum) pentru a simti un fior cunoscut, venit parca dintr-o
alta lume. În timp, m-am obisnuit cu sentimentul
si am reusit, prin nu stiu ce minune, sa ma desprind
cu totul de povestea pe care cei din jur au pus-o pe
seama ratacirilor mele sentimentale. Am lasat-o sa se
împrastie, asemeni fumului din care fusese construita,
printre visele mele din trecut. Tot ce a ramas e un
nume, câteva obiecte de aratat nepotilor si amintirea
unui oras splendid care ar fi trebuit sa fie al îndragostitilor
si nu al suferintei.
Toate aceste gânduri m-au invadat în clipa
în care pe site-ul pe care ajunsesem din pura
întâmplare, am citit numele pe care nu îl
mai rostisem de atâta timp. Scris cu litere de-o
schioapa, într-un rând aproape indescifrabil,
printre multe alte nume. A fost o fractiune de secunda
în care timpul s-a oprit în loc si ecranul
se încapatâna parca sa mareasca si sa micsoreze
simultan numele care îmi readusese în minte
o întreaga lume uitata. M-am dezmeticit abia atunci
când mi-am dat seama ca ajunsesem pe o pagina
a unei publicatii consulare în care, printre altele,
erau enumerate toate nasterile, decesele si casatoriile
cetatenilor straini proveniti din tara mea de poveste
si stabiliti în România. 18 iulie 2008…
si un nume al unei românce… Omul pe care îl
lasasem departe cu ani în urma, s-a casatorit
cu aproape un an în urma la nici 300 de kilometri
de orasul în care locuiesc si probabil ca acum
este mai aproape decât mi-as fi imaginat vreodata
ca va fi, dupa toamna aceea plina de suferinta.
Vreo câteva zile mi-am amintit de revelatia mea
nocturna produsa cu ajutorul monitorului si al hazardului.
Am dezgropat lucruri la care am încetat de mult
timp sa ma gândesc, am plâns si am zâmbit,
plimbându-ma aiurea, cu mintea, prin gradinile
minunate din orasul luminilor. Mi-am dat seama ca vestea
casatoriei omului care mi-a schimbat destinul într-un
mod cu totul bizar era lucrul acela de care aveam nevoie
ca sa ma desprind de tot de trecut fara a mai avea sentimentul
unei vinovatii cumplite. E ca un fel de umbra care mi
se lasase peste suflet si care acum s-a ridicat deodata.
Nimic altceva decât umbra… si raze de lumina…
Uneori te cuprinde nostalgia, alteori teama, de cele
mai multe ori te lasi prada unei suferinte dulci în
care se amesteca suspine si zâmbete abia schitate,
însa niciodata nu poti sa te refugiezi în
indiferenta… pentru simplul fapt ca umbra, la fel
ca si lumina, face parte din tine.
foto © Northfoto
|
Adauga comentariu