Strania dorinta de a suferi

Trăim adesea momente pe care nu ni le explicăm şi sentimente pe care  ni le-am dori distruse. Ne reîntoarcem în locuri cunoscute, sperând ca întâmplarea de atunci se va întâmpla  acum şi ştim că totul nu e de fapt decât o lungă căutare a acelui ceva ce a rămas nespus. Ne cuprinde o stranie dorinţă de a suferi ori de câte ori ne bântuie o poveste moartă şi ne învârtim în gânduri care ies din când în când de sub vălul aparentei uitări, sperând ca odată cu aceasta ultimă zvâcnire totul va fi şters din memorie, de parcă am avea de a face cu un suflet de împrumut.

I-am spus prietenei mele cândva ca orice rană adâncă se vindecă greu, dar în cele din urma se vindecă. Avea nevoie de cuvinte care să o facă să nu mai plângă. Încercam să nu o condamn pentru felul în care îşi alimenta o suferinţa a cărei cauză nu era ea însăşi atunci, asociind inevitabil povestea ei, cu o durere pe care o închisesem de atâta vreme în mine încât aproape că uitasem de ce…

L-am revăzut după câţiva ani. Întreaga poveste mi-a revenit în minte cu o rapiditate care şi astăzi mă miră. M-a privit o clipă şi s-a întors în magazinul din care tocmai ieşise. M-am oprit în faţa unei vitrine neştiind dacă vreau să îl revăd sau nu. Când tocmai mă hotărâsem să păşesc apăsat, lăsând în urma gândul de a-l aştepta, m-a salutat. Am conversat sec, aruncându-ne priviri timide şi tremurând în ploaia care începuse deja. Eu încercam să fiu relaxată, el, să fie spontan. Nu reuşeam decât să ne spunem banalităţi. Am trăit treizeci de secunde pe care în urmă cu câtva vreme mi le doream cu atâta ardoare, fără să pot spune nici măcar un cuvânt din cele pe care mi le repetasem în gând de atâtea ori. Am plecat. S-a întors din drum să îmi spună “La mulţi ani”. Fusese într-adevăr ziua mea în săptămâna aceea şi m-a surprins faptul că nu uitase. Am alergat pe stradă de frică să nu cad pradă dorinţei şi mai mari de a-l întreba de ce. Şi totuşi, întâlnirea de-o clipa m-a făcut să îmi dau seama că aveam nevoie de acea privire. Aveam nevoie să nu mi se spună nimic. Ca şi prietena mea, aveam nevoie de suferinţă şi de speranţa că încet voi ajunge să nu mai simt nimic.

N-am mai încercat de atunci să uit. Am lăsat timpul să-mi şteargă încet amintirea şi m-am trezit într-o zi eliberată de povara unei poveşti absurde. Tot ce mi-a rămas din rana vindecată e acum o cicatrice frumoasă ce m-a făcut să nu pot trăda vreodată. 

foto © Northfoto