M-am intrebat mereu cum se face ca doi oameni, singuri in esenta, sa devina indragostiti si apoi sa-si lege vietile pana la sfarsit, cel putin teoretic. Mi se parea o etapa atat de importanta, ce avea sa imi schimbe pentru totdeauna existenta, ce avea sa ma impiedice sa mai fiu eu, doar eu, si in acelasi timp avea sa ma imparta in mii de fete, una pentru azi, altele pentru maine si una doar pentru mine. Mi se parea insa inevitabil ca la un moment dat in existenta mea sa se intample, la fel de natural ca a te indragosti sau ca uitarea.
O vreme am trait cu impresia ca nimic nu s-a schimbat, ca toate temerile mele feministe erau la fel de naive ca orice alt gand de adolescent, pana azi, cand am inteles de ce.
O cunostinta efemera m-a intrebat, intr-o conjunctura de-a dreptul ciudata, cum pot calatori cand iubitul meu ramane acasa, cum pot merge la capatul lumii cand am atatea responsabilitati, si cum pot, in cele din urma, inca spune “te iubesc” cand deja ne-am casatorit?
M-au lovit brusc intrebarile ei, atat de natural adresate, nascute dintr-o convingere pe care mi-am amintit-o ca fiind proprie candva. Am incercat sa-i explic, dar nu stiam ce. Am incercat sa ii spun ca totul se poate, dar am vazut in ochii ei o ciudata indoiala, argumentandu-mi ca intr-o istorie mai veche, ea a ales sa renunte la iubire tocmai din acele motive, pe care le credea ea, suficiente.
Am mers in pas apoi o vreme in liniste, timp in care eu insami am cautat un raspuns ce ar fi putut-o multumi. Cum sa explici insa ce se intampla in interiorul fiecarui cuplu si cum isi creioneaza doi oameni vietile astfel incat sa nu se simta legati ca doi magneti, ce nu functioneaza decat impreuna?
Atunci am realizat ce se intamplase de fapt. Prinsa in stereotipiile pe care le-am citit atata vreme in carti si mai ales in cele pe care viata insasi mi le-a oferit spre vizualizare, am crezut mult timp ca nimic nu poate fi altfel. Cunostinta mea era asemeni mie, cea de atunci, ca un copil pentru care doar a, b, c pot fi numite litere. De aceea poate ii era atat de greu sa accepte situatii diferite, nestiind de ce semne ciudate sunt tot litere pentru chinezi…
Am inteles totodata ca intradevar ceva s-a schimbat in viata mea, ca nu mai cred in povesti ce sa ma sperie, si ca spre norocul meu, traiesc intr-o vreme in care pot fi asa cum vreau, fara stereotipii. Pot calatori, pot fugi la capatul lumii, pot fi responsabila dar si naiva, pot sa imi creez propria poveste, in fiecare zi, in care finalul e mereu asa cum mi l-am imaginat.
Am priceput de ce sunt doar putini aceia care aleg sa ramana singuri si de ce casatoria e o institutie doar pe hartie, in care totusi intra atat de multi… Am incetat sa sper ca prietena mea va intelege atunci…Am lasat-o sa spere ca o va face totusi intr-o zi.
foto Northfoto
Adauga comentariu