Dragoste si Sex Relatii

Si au trait fericiti…


Si au trait fericiti...

În
ultima vreme am din ce în ce mai putin timp pentru
mine, pentru oamenii pe care îi iubesc, pentru bucuriile
simple care altadata îmi ocupau dupa-amiezele interminabile.
E ca si cum timpul s-a transformat într-un labirint
în care ma împiedic mereu fara sa reusesc
sa dau de vreo iesire. Încerc uneori sa ma opresc
din goana dupa lucruri inutile si sa regasesc vremuri
pierdute în care puteam sa pierd o zi întreaga
hoinarind prin oras fara scop, însa mi-e tot mai
greu. Ieri mi s-a întâmplat însa un
lucru banal. M-a prins amiaza acasa, lucrând furioasa
la un proiect pe care ar fi trebuit sa îl termin
de ceva timp. Într-o pauza scurta de cafea, am deschis
televizorul, cu totul întâmplator (telecomanda
rataceste uneori prin locurile cele mai neasteptate).
M-am lasat dusa de val pentru ca m-a furat o poveste ciudata
dintr-un film care începuse de vreo cinci minute
si despre care nu stiam nimic.

Povestea filmului nu avea nimic special – scenariu
banal în care un barbat îsi însela
sotia fara sa stie de ce si fara sa aiba puterea de
a alege între ea si amanta, iar ea, sotia, desi
stia ca este înselata, îl iubea prea mult
pentru a renunta la el. Dincolo de scenariu, am simtit
însa ca viata Gabriellei, eroina din film, are
în ea ceva din trecutul meu îndepartat;
trecutul acela minunat în care aveam timp sa ma
ascund într-un magazin de muzica si sa privesc
prin vitrina cum cad stropii de ploaie în acorduri
de chitara clasica. Am ramas asa nemiscata, pe scaunul
din fata biroului, pe jumatate întoarsa spre televizor,
cu telecomanda în mâna, timp de o ora si
ceva, cât a durat filmul. Si singurul lucru pe
care l-am simtit în tot acest timp a fost o nevoie
ciudata sa-mi las cuprins sufletul de vântul de
toamna si de mirosul de frunze uscate de pe alei, sa
simt ploaia oprindu-mi-se pe pleoape în drumul
ei spre pamânt… sa ma ascund apoi într-o
cafenea uitata de lume si sa simt mirosul de cafea fierbinte…
sa am impresia ca timpul se opreste în loc pentru
câteva ceasuri si ca lumea nebuna în care
traiesc nu e decât un univers paralel.

Gândurile acestea fugare mi-au traversat mintea
în ultimele minute ale filmului. Nu am mai încercat
sa înteleg finalul ciudat – ea sarutându-se
cu un necunoscut, într-un lift care parea ca urca
fara tinta, spre nori… Am înteles în schimb
ca uneori avem nevoie de astfel de clipe petrecute spontan
pe un scaun de birou, cu fata spre o alta lume, în
care totul este altfel. Avem nevoie sa ne oprim din
când în când din lupta cu timpul,
sa-l dam înapoi si sa ne amintim de ceea ce suntem
cu adevarat.

Mi-am sprijinit obrazul de spatarul scaunului si am
închis televizorul chiar în clipa în
care pe ecran a aparut traducerea titlului… „Si
au trait fericiti pâna la adânci batrâneti…”
Am zâmbit si am închis calculatorul, care
statea în clipa aceea în calea fericirilor
mele marunte pe care filmul mi le-a readus în
suflet.

foto © Northfoto

Anamaria Ghiban

Adauga comentariu

Click aici pentru a posta un comentariu