 Cred
ca fiecare fumator are, cel putin o data în viata,
tentatia de a renunta la fumat. Multi o pun si în
practica, fiind fortati de împrejurari care, de
cele mai multe ori, le vizeaza în mod direct propria
sanatate. Pentru foarte multi însa, ideea de a renunta
la viciul cel mai mediatizat al secolului în care
traim ramâne o simpla tentatie pasagera, însotita
de eventuale mustrari de constiinta. Paradoxul este ca
niciuna dintre legile anti-fumat sau din masurile pe care
ceilalti încearca sa le gaseasca pentru eradicarea
viciului nu îsi face efectul asupra unui fumator
convins.
Întotdeauna am considerat ca fumatul este, pâna
la urma, o chestiune de vointa… cu atât mai mai
mult într-o lume în care nocivitatea lâncezeste
peste tot. „Asadar, am hotarât! Începând
de astazi ma las de fumat…” Fara prea mult tam-tam,
ca data trecuta, când lumea ajunsese sa faca pariuri
pe seama rezistentei mele la o astfel de decizie. Si,
mai ales, fara un motiv anume, ca în trecut, când
am facut-o de dragul iubitului meu sau pentru ca reflectasem
îndelung asupra propriei sanatati. Nu. De data asta
o fac pur si simplu, la fel cum de altfel am si început
sa fumez, pe vremea studentiei…
Numai ca de la decizia personala si pâna la punerea
ei în practica drumul e destul de lung. Infernul
îl reprezinta, ca si atunci când te apuci
de fumat, ceilalti. Asta nu înseamna ca vreau sa
arunc vina aspra celor care fumeaza, din jurul meu. Nici
vorba. Însa… întâmplarea a facut ca
tocmai în ziua în care am decis sa nu mai
fumez sa fie o vreme cumplita. Aveam întâlnire
cu un amic pe care trebuia sa îl consolez a nu stiu
câta oara, pentru ca tocmai se despartise de una
dintre marile lui iubiri. Am ajuns devreme în restaurantul
unde trebuia sa ne întâlnim. Masa nu era înca
gata. El vroia sa fumeze, însa, nu stiu cum, alesesem
un local pentru nefumatori. S-a dus afara sa traga rapid
o tigara. M-am scuzat, invocând frigul si hainele
mele subtiri (nu aveam chef sa îi spun ca m-am lasat).
Masa a fost gata în zece minute, însa amicul
meu a fumat se pare vreo trei tigari pentru ca l-am asteptat
alte 10 minute singura, în fata meniului. Am crezut
ca înnebunesc…
În aceeasi zi mi-am vizitat
cea mai buna prietena, o fumatoare înraita. Am sorbit
doua ceaiuri fierbinti si am sporovait toata dupa amiaza,
însa simteam ca lipseste ceva. Ea era racita si
facea, fara sa vrea, o pauza de câteva zile. Am
invocat o durere de stomac pentru a nu-mi aprinde nici
eu o tigara, desi tentatia era mare.
Seara târziu, am avut musafiri. Nu îndrazneste
niciunul sa fumeze în casa pentru ca, desi ma cunosc
drept fumatoare, stiu ca nu suport mai mult de doua tigari
aprinse în sufrageria mea minuscula. Am iesit cu
totii pe terasa. A doua zi aveam ochii umflati de la curent
si gâtul iritat de la fumul pe care îl inhalasem.
Si pe deasupra eram plina de nervi. Primul reflex a fost
sa îmi aprind o tigara. Mi-am amintit însa
ca luasem o decizie cu o zi înainte. Si nu aveam
niciun motiv suficient de bun ca sa nu o respect. Unde
sa ma duc? O întâlnire spontana cu o amica
era inutila… ne-am fi oprit în vreun bar si tentatia
ar fi fost aceeasi. Sa ramân în casa nu avea
rost … Scrumiera, pachetul înca neterminat, perdelele
care pastrau înca aroma mentolata de tigari slims,
totul, absolut totul ma înnebunea.
M-am plimbat prin parc vreo ora apoi m-am întos.
Strategia a functionat. Am aruncat într-un sertar
tigarile ramase si scrumiera, am schimbat perdelele. A
doua zi am luat-o de la capat. Si de atunci în fiecare
zi ma plimb o ora prin parc si de fiecare data când
ma întorc îmi imaginez ca am economisit cinci
tigari si îmi spun ca nu exista niciun motiv suficient
de bun pentru care aleile parcului sa miroase mai frumos
decât sufrageria mea. Asa ca de fiecare data, în
locul odorizantului antitabac, aduc un buchet de flori
proaspete, cumparate de la vânzatoarea din colt.
Si nici nu-mi dau seama când au trecut lunile de
când m-am lasat de fumat… |
Adauga comentariu