 E
foarte greu sa vorbesti despre ceva care îti este
complet strain sau, mai bine zis, despre ceva pe care
îl consideri a fi cel mai mare defect personal.
Si cu atât mai greu este sa meditezi asupra acestui
defect pe care îl simti reflectat în fiecare
repros tacit pe care ti-l fac cei din jur.
Cam asa as putea începe un dialog cu propria constiinta,
pe tema punctualitatii… Nu am fost niciodata de
acord cu scenele clasice pe care le fac uneori femeile
care întârzie dinadins pentru a se lasa asteptate,
însa, pe de alta parte, într-un mod inexplicabil
pentru mine, ma numar fara sa vreau printre cele care
întârzie fara un motiv serios… Diferenta
este ca, de fiecare data, eu îmi fac o mie de reprosuri
si îmi promit ca data viitoare nu se va mai întâmpla.
Lipsa mea de punctualitate a devenit un adevarat complex,
de care ma chinui sa scap de ceva timp. Întotdeauna
îmi pun ceasul sa sune cu jumatate de ora mai devreme,
întotdeauna ies din casa cu 10 minute mai repede
decât ar trebui, însa întotdeauna intervine
ceva care ma face sa întârzii… fie nu
aud ceasul la timp, fie mi se rupe un toc în timp
ce cobor grabita scarile, fie uit ceva în priza
si trebuie sa ma întorc, fie… cine stie ce
alt detaliu minor, care îmi rapeste satisfactia
a de a ajunge si eu macar o data la timp la întâlnirile
pe care mi le da din când în când iubitul
meu. Judecând la rece, nu e chiar asa o mare tragedie.
O întârziere de 5 sau 10 minute poate fi trecuta
cu vederea. Însa problema este ca întârzierile
mele se prelungesc uneori peste limita suportabilitatii
si, în plus, iubitul meu este punctualitatea întruchipata.
Cum sa îi explici unui om care nu a întârziat
niciodata în viata lui ca pur si simplu nu te-ai
descurcat cu timpul?
Ieri am descoperit totusi ceva care s-ar putea sa mearga.
Dupa ce iubitul meu si-a pierdut rabdarea pentru ca m-a
asteptat jumatate de ora pâna sa ies de la serviciu,
apoi o alta jumatate de ora seara, pentru ca îmi
uitasem acasa portofelul si telefonul dupa care m-am întors
din statia de taxi, am avut o seara îngrozitoare.
Parca ma simteam vinovata pentru toate întârzierile
de pâna atunci la un loc. Iubitul meu s-a calmat
în cele din urma (stie ca nu are cum sa schimbe
el situatia), însa mustrarile mele de constiinta
au ramas. Seara, înainte de a adormi m-am gândit
mult la o solutie. Este o chestiune de timp, în
cele din urma… o chestiune de timp si de vointa.
Am gasit solutia abia a doua zi, când m-a sunat
iubitul meu ca sa îmi spuna ca ne vedem dupa-amiaza
la cinci. “Nu cred ca ajung la cinci, te sun eu
mai bine, cu jumatate de ora înainte…”.
L-am sunat cu cinci minute înainte de a ajunge la
locul stability, ca sa fiu sigura ca nu voi întârzia.
L-am asteptat jumatate de ora, în care a trebuit
sa suport remarcile stupide ale unor pierde-vara amuzati
de faptul ca o femeie poate sa astepte singura, în
ploaie pe cineva care nu mai vine. Am simtit practic pe
propria piele ce înseamna sa astepti. Iubitul meu
s-a distrat teribil când si-a dat seama ca am venit
cu jumatate de ora mai devreme doar ca sa nu întârzii.
Însa eu mi-am demonstrat singura ca punctualitatea
nu este neaparat “nobletea regilor”, cum spune
un vechi proverb, ci un detaliu minor care conteaza mai
ales atunci când este respectat fara prea mult zgomot. |
Adauga comentariu