În fiecare dimineaţă te trezeşti cu un zâmbet pe buze. Mirosul de cafea proaspătă şi o rază de soare ce îţi bate încet în ochi te fac să ai mereu o stare bună. Eu însă, morocănoasă ca de obicei, mă învârt prin bucătărie şi nu îmi găsesc locul. Aş mai dormi, aş mai visa, şi parcă m-aş mai pierde puţin în braţele tale.
Dar fugi. Eşti primul care se îmbracă, petreci cel mult zece minute în faţa oglinzii şi mai ales nu eziţi să îmi spui că sunt o leneşă. Ne împiedicăm unul de altul prin casă, ne rătăcim în dulapuri căutând ceva de îmbrăcat. Mai ales eu, căci ştii că mi-e greu de fiecare dată să mă hotărăsc.
Şi aşa începe o nouă dimineaţă. N-aş crede că s-ar putea schimba ceva în viaţa noastră aparent monotonă. Şi monotonia asta mă face să mă simt înconjurata de o paradoxală linişte. Chiar şi atunci când ştiu că nu îmi ajunge timpul să savurez cafeaua din ceştile incolore pe farfuriile roz, găsesc totuşi răgazul de a te privi şi de a-ţi spune că te iubesc.
În dimineţile de week-end însă, când ştiu, chiar şi prin somn, că alarma nu va mai suna să mă trimită la serviciu, te întrezăresc ridicându-te. De fiecare dată vrei să pară o surpriză, vrei să mă ademeneşti cu aceeaşi cafea şi îmi zâmbeşti de parcă ne-am fi cunoscut cu o seară în urmă. Atunci e poate momentul când monotonia dispare şi orice săptămână mi se pare o nouă săptămână a vieţii noastre.
Am şi uitat de câtă vreme locuim împreună, dar de fiecare dată când te privesc dimineaţa îmi doresc să fiu într-un film în care aş putea să zbor peste cinzeci de ani şi să te văd tot aici. Mă mulţumesc însă cu imaginea ta de acum, cu cel care mă înveseleşte când nu-mi găsesc hainele, şi care se amuză de naturaleţea cu care refuz să mă pieptăn înainte de a privi pe geam.
Uneori uit cum eram la începuturi. Uit cum îmi era frică să nu îmi invadezi spaţiul, eu, o feministă convinsă, şi mai ales uit cum ţi-ai împrăştiat în casa noastră lucruri ce mi se păreau atât de ciudate încât mi-am promis că voi scăpa de ele cât mai curând posibil, fără să ştii. Îmi dau seama curând că am crescut împreună vreme de câţiva ani şi că deja împărţim mult mai mult decât acelaşi spaţiu de locuit.
În fiecare dimineaţă mă trezeşte aerul proaspăt venit pe geamul pe care te încăpăţânezi să îl deschizi, chiar dacă ştii că nu îmi place. Tot atunci îmi spui şi că n-ar trebui să îmi pese, că soarele apare în cele din urmă, chiar dacă iarna se ascunde în căsuţa lui de nori şi uită să ne salute, şi-mi aminteşti că vara e cald. Şi când mă cuibăresc în braţele tale preţ de o clipă, atât cât să îţi simt respiraţia, îmi şopteşti… “Avem şi mâine o nouă dimineaţă”.
foto © Northfoto
|
Adauga comentariu