 Exista
întâmplari în viata care ne marcheaza
fara macar sa stim de ce… Poate pentru ca, desi nu suntem
implicati direct în ele, astfel de întâmplari
ne fac sa ne punem întrebari esentiale asupra fiintei
noastre launtrice, asupra celor din jurul nostru si a
destinului care uneori ne joaca feste…
O astfel de întâmplare am trait ieri, când
dupa un trafic infernal am ajuns în cele din urma
la faimosul ghiseu de depunere a dosarelor pentru examenul
de obtinere a unui permis de conducere. Aveam senzatia
unui deja vu. Eu însami am dat examenul de mai multe
ori, pâna am reusit sa devin maestra în arta
parcarilor laterale. De data asta victima este însa
sora mea, care m-a rugat sa merg cu ea când îsi
depune dosarul (se încapatâneaza sa creada
ca eu îi port noroc… dar asta este o alta poveste).
Am stat la o coada infernala, de parca tuturor li s-a
trezit deodata instinctul de conducatori auto si toti
au nevoie de un permis de conducere ca sa îsi valorifice
acest instinct. Ironii inutile… coada oricum exista
întotdeauna, dar daca ai norocul sa iei permisul
de prima data scapi de senzatia de deja vu. Chiar înainte
de a ajunge la ghiseu a trebuit sa asistam la o scena
rupta dintr-un film psihologic parca. În fata noastra
o copila (nu i-ai fi dat nici 16 ani) a întins timida
dosarul. Doamna de dupa geamul de sticla a privit-o lung,
putin încurcata… „Este prima data când
dati examenul?”. „Da.” A zâmbit
sters, cu chipul întrebator. „Sunt niste neconcordante
la cazier… Stiti… parintii dumneavoastra adoptivi…”.
Desi nu stiam despre ce e vorba, am simtit ca peste fiinta
mica si inocenta din fata mea s-a prabusit într-o
clipa întreg universul. A vrut sa lege o fraza dar
nu a reusit decât sa întrebe tremurat, neîncrezatoare…
„Care… parinti…. nu înteleg…”.
Doamna cu dosarele a tacut si mai încurcata. Într-o
secunda toti am îneteles ce s-a întâmplat.
Fata fusese adoptata de mica, însa nu a stiut niciodata
acest lucru. Odata cu noi si-a dat seama si ea de adevarul
acesta cutremurator. A izbucnit în plâns si
nu a mai putut rosti niciun cuvânt. Nici nu stiam
ce sa îi spunem. Am asezat-o pe un scaun si am încercat
sa o linistim. Inutil de altfel… Cum sa linistesti un
om, un copil în fond, pentru care într-o secunda,
în fata unui ghiseu, întregul univers a capatat
o alta forma? „Linisteste-te, scumpa mea… Parintii
tai au facut asta pentru binele tau poate… iar cei care
te-au adoptat poate ca nu au gasit calea potrivita sa
îti spuna pâna acum. Era atât de speriata…
Nu îmi gaseam deloc cuvintele… eu, care stiu tot
timpul sa îmbin cuvinte în fraze frumoase,
acum ma simteam neputincioasa în fata unei copile
care tocmai aflase ca identitatea ei era de fapt una pe
care nu o stiuse niciodata. Si cum altfel sa te simti
în fata unui om care îsi cunoaste parintii
reali la 18 ani, dintr-un cazier judiciar?
În cele din urma am convins-o ca nimeni nu a vrut
sa îi faca vreun rau si ca toate se întâmpla
cu un scop anume în viata. „Chiar credeti
asta?” m-a întrebat printre lacrimi. „Da,
cred. Pentru ca exista lucruri în viata pe care
nu le putem alege… uneori viata ne alege pe noi….
Asa e si cu parintii… nu ni-i alegem niciodata… Uneori,
când destinul e prea complicat ne aleg ei pe noi…”
|
Adauga comentariu