Muzica iubirii

E atât de ciudat felul în care sufletul păstrează amintiri şi vise demult trecute şi ni le aminteşte în cele mai neaşteptate momente. Credem cu tărie că am uitat emoţia primul „te iubesc” sau tristeţea primului “adio”, însă ne trezim uneori cuprinşi de o stare ciudată, cum că am avea încă nu mai mult de vârsta primei iubiri.

Mergeam deunăzi prin ploaie. O ploaie stupidă care nu mă lasă de câteva zile nici să admir iarna dar nici să visez la primăvară. Am trecut pe lângă aceleaşi statui reci pe care le văd zilnic şi m‑am grăbit spre locul în care aşteptam nefericită un autobuz. Lângă mine, o mână de oameni care se străduiau fie să uite de ploaia care nu părea să înceteze, fie să viseze la căldura verii. Brusc, un sunet atât de cunoscut mi-a tulburat aşteptarea. Nici n-am avut vreme să mă gândesc de unde vine, căci mi-au năvălit în minte imagini pe care le trăisem parcă acum un secol. Se auzea o melodie veche pe care obişnuiam să o ascult nopţi la rând în vremea adolescenţei. O ascultasem atât de mult încât încă îi mai ştiam versurile pe dinafară, şi fiecare cuvânt era in mintea mea o altă amintire. Era melodia noastră, a mea şi a lui, pe când încă nu ne despărţisem. A fost şi melodia suferinţei unei depărtări stupide şi a unui final predictibil pentru o poveste desprinsă parcă din filme.

În drumul nesfârşit spre casă, când sunetul se mai auzea doar în urechile mele m-am plimbat parcă în alt timp.

Se făcea ca era încă iarnă, că ne întâlneam din întâmplare şi ne atingeam fugar, zâmbind şi privindu-ne îndelungat spre nedumerirea celor ce încercau să ne vorbească. Se făcea că era apoi primăvară, şi sub copacii înfloriţi ne sărutam neştiind cum se face, dar aveam atâta sinceritate în noi încât nici măcar soarele nu se îndura să apună. Şi apoi, era dansul. Dansul acela îmbrăţişat, în noaptea în care ni s-a spus să închidem ochii şi să strângem în braţe persoana care era încă acolo. Şi melodia noastră… 

Toate atât de repede îmi treceau prin minte, şi asta doar pentru ca preţ de câteva secunde auzisem câteva acorduri.

Nu mi-am putut ascunde mirarea. Oare chiar totul se păstrase în mintea mea atât de proaspăt şi nu era nevoie decât de acel moment pentru a-mi aduce aminte, sau era aceasta un semn că prezentului îi lipseşte ceva din gingăşia acelor vremuri? Oricare ar fi fost răspunsul, cu siguranţă însă sufletul meu păstrase în sertare lucruri pe care eu însămi le ştiam uitate.

Muzica iubirii e întotdeauna aceea care te face să visezi, mi-am spus. Şi dacă în unele momente ale existenţei noastre ne trezim purtaţi în alte timpuri, ne învăluim de dragostea pe care o simţeam odinioară, şi mai ales putem să ne bucurăm de ea, este pentru că odată, o muzică ne-a făcut să  adăugăm momentului, veşnicia.

foto © Northfoto