 În
fiecare an astept Craciunul cu sufletul la gura, ca
un copil neastâmparat caruia îi licaresc
în ochi luminitele bradului abia împodobit.
Nu stiu de ce, dar de fiecare data simt aceeasi bucurie
pe care o simteam atunci când eram copil si ma
furisam seara sub brad ca sa îl surprind pe Mosul
punând cadourile. E ca si cum în fiecare
an retraiesc aceleasi clipe magice într-o alta
forma.
De ceva timp, bucuria Craciunului începe, în
fiecare an, mai devreme cam cu doua saptamâni
pentru ca orasul e cuprins de forfota pregatirilor.
Chiar daca eu si iubitul meu împodobim bradul
în seara de Ajun, timp de aproape o luna savurez
agitatia care îmbraca vitrinele si bulevardele
în haine de sarbatoare. Anul acesta însa
privelistea e parca mai mohorâta, desi peste tot
au început sa atârne în ferestre globuri
multicolore si ghirlande sclipitoare. Lipseste zapada,
lipseste gerul care sa îti taie rasuflarea; lipseste
ceva din magia de care ma lasam cuprinsa de fiecare
data la începutul lui decembrie. Dupa o toamna
lunga, ale carei tristeti le-am lasat sa ma bântuie
în voie, tresaririle iernii se lasa înca
asteptate.
Iubitul meu se amuza pe seama pesimismului de care
sufar de când a început, cel putin teoretic,
iarna. Îl amuza nevoia mea neînteleasa de
a simti zapada sub talpi si ma necajeste cu mici ironii
pentru a-mi distrage atentia. De câteva zile astept
sa se aprinda luminitele în oras. Anul acesta
se pare ca vor fi mult mai multe si mai colorate. Cel
putin asa pare la lumina zilei, dupa zelul cu care le
monteaza angajatii firmei de iluminat public. Contrar
obiceiului, luminitele nu s-au aprins înca. E
ca si cum cineva îmi pune la încercare rabdarea.
În fiecare seara îl scot din casa pe iubitul
meu „ca sa verificam daca vine Craciunul”,
cum s-a obisnuit el sa spuna. De fiecare data emotia
pe care o am pâna la curba din apropierea centrului
orasului, de unde se vede toata piata plina de ornamente,
se spulbera într-o clipa de dezamagire –
„Înca nu le-au aprins…”
În seara aceasta, dupa o zi cumplita, în
care ploaia s-a amestecat cu reprosuri banale legate
de incapacitatea mea de a depasi emotional meteorologia
capricioasa, am facut pe jos drumul pâna în
centru. Iubitul meu s-a dat batut în fata sensibilitatii
mele exagerate si m-a anuntat sec ca nu s-au aprins
luminitele, prin urmare nu are rost sa mai iesim din
casa. Am plecat singura, fara sa îl întreb
nimic. Dupa vreun sfert de ora am ajuns în piata
luminata doar de felinarele murdare pe sub care se perindau
umbrele trecatorilor. M-a cuprins o tristete bizara
care nu era neaparat cauzata de lipsa luminitelor, ci
mai degraba de ideea ca omul pe care îl iubesc
nu este capabil sa înteleaga niste lucruri care
mie mi se par infinit de simple. Simteam în suflet
un gol pe care nu stiam cum sa îl umplu.
Nu stiu cât timp am stat asa, nemiscata, dar
la capatul clipelor interminabile am simtit o rasuflare
calda lânga obraz. „Uite… s-au aprins
luminitele… pe cer”. Mi-am ridicat privirea
spre puzderia de stele de pe cerul incredibil de senin.
În mijlocul lor trona o luna imensa, decupata
parca anume ca sa fie agatata în vârful
unui brad imaginar. În clipa în care am
simtit îmbratisarea calda si mi-am coborât
privirea înapoi spre pamânt, piata s-a lasat
cuprinsa de o mare de lumina multicolora. În sfârsit
s-au aprins! „Doamne, cum îti stralucesc
ochii! a exclamat iubitul meu care ma privea fascinat.”
„M-am molipsit de la luminite…” i-am raspuns
într-un târziu, fara sa stiu ca, de fapt,
bucuria imensa care ma cuprinsese nu mai avea legatura
acum cu asteptarea care durase zile în sir.
|
Adauga comentariu