Liniste. Uneori nu-ti doresti nimic altceva. Te saturi de zgomotul strazii mult prea aglomerate pe care locuiesti, te ingrozeste gandul ca trebuie sa te lovesti din nou de aceleasi personaje galagioase din juru-ti numite atat de comun…oameni. Uneori iti doresti doar un camp deschis sau o plaja de mare in care, intre tine si cer, doar linistea te mai inconjoara.
De fiecare data cand vine vara simt cum linistea imi curge printre degete, o pierd si nu incetez sa o caut pana tarziu in toamna. Se pare ca tot si toate incep mai mult decat oricand sa se miste, e un fel de agitatie ce ne cuprinde, de parca ne-ar fi o oarecare frica de a nu pierde fiece clipa de soare. Si totusi, n-avem timp sa ne bucuram de el.
Ma trezesc adesea cu gandul ca imi voi petrece ziua intr-o ordine diferita. Imi doresc sa evadam in lumina, sa pierdem timpul si sa numaram flori. Si totusi, nu reusesc decat sa numar petalele cazute in fata vazei mele, sa nu gasesc decat un petec de soare ratacit printre geamuri si sa nu-mi pot permite luxul de a zambi decat cand e deja tarziu.
Am uneori revelatia trista a unei vieti petrecute intre maine si ieri, fara a simti cu adevarat ca e azi. Imi doresc o clipa pe care sa o pot numi a mea, pe care sa o impart cu tine, dar care oricum ar fi sa nu-mi fie furata de un dusman mult mai mare ca noi amandoi…
Gandul la vacanta s-a transformat intr-o lupta cu zilele de concediu, cu calendarul ce refuza ostentativ sa-si inmulteasca zilele si sa ne dea voie sa visam la poate o ora in plus…
Intre doua zboruri si un vis aruncat inapoi in sertar, ma regasesc in vara asta fara liniste…Mi-as dori sa vedem oceanul, si anul acesta ca in fiecare an. Mi-as dori sa cautam comori in fire de nisip albe si sa visam la semne din ceruri numarand nori. Si, cu toate acestea, n-am decat promisiunea unei zile toride, a unor ore petrecute intr-un tren de munte, si o vacanta ce n-are nici pe departe parfumul sarat al valului impins de vant.
Iar linistea… a disparut. Intre cei patru pereti ai camerei mele simt cum tipa un gand. Mi-as dori sa poti auzi, dar ne desparte o prea mare aglomerare de vise, ganduri nevorbite si o frica de tot.
Am uitat cum inchideam lumea intr-un glob tacut. Cum pierdeam noptile privindu-ne, simtind ca doar clipa de atunci era tot ce am fi avut nevoie. Nelinistea primei strangeri in brate am inlocuit-o cu o rutina a ei. Ne dorim liniste departe de lume, ne uram orasul pentru zgomotul lui, si rascolim printre urme de planuri solutii pentru a fugi, inca o data, de timp.
Ne iubim tacuti, si ne cuibarim in vise, dar parca prea putin ne auzim linistea in doi…
foto Northfoto
Adauga comentariu