Ganduri despre perfectiunea iubirii

Privind in urmă trecutu-mi plin de dezamăgiri, cred că ar trebui să mă număr mai degrabă printre persoanele care ar putea scrie romane întregi despre imperfecţiunea iubirii sau, mai degrabă a relaţiilor pe care iubirea le transformă în cele mai nebănuite moduri. Nu am crezut niciodată în perfecţiune şi asta nu pentru că sunt adepta ideii că nimic nu este perfect, ci pentru că experienţele din trecut m-au făcut să mă îndoiesc mereu de ea.

Se întâmplă însă uneori ca, în momentele cele mai puţin aşteptate, credinţele să ne fie zdruncinate de trăiri spontane, care ne fac să percepem întregul univers altfel… O zi de duminică banală mi-a revelat recent minunea că perfecţiunea poate totuşi să existe, în formele ei relative. Ne-am trezit devreme, eu şi iubitul meu, aşa cum se întâmplă de fiecare dată când rămânem peste noapte împreună. Lipsa obişnuinţei ne tulbură de fiecare dată somnul şi dimineaţa ne trezim mai obosiţi decât cu o seară înainte. De obicei, duminicile noastre sunt împărţite între familia fiecăruia, între pregătiri pentru o nouă săptămână agitată, delegaţii sau curse infernale prin supermarket. Din cauza asta, probabil, urăsc după-amiezele de duminică, la fel cum urăsc sentimentul acela că facem totul pe fugă, vânând în permanenţă un moment în care să ne lăsăm duşi de val…

Duminica trecută, pentru prima dată după mult timp, ne-am trezit amândoi cu o poftă nebună de a renunţa la tot ceea ce era deja planificat. Am lenevit mult, alintaţi de aburii cafelei matinale, şoptindu-ne cuvinte pe care, în ultima vreme, le-am rostit prea rar. Ziua ne-am petrecut-o împreună, fără să facem mare lucru, dar şi fără să ne supunem rutinei duminicale care ne intrase de la o vreme încoace în reflex. N-am făcut nimic special. Şi totuşi, spre seară, cufundată în cada cu spumă aurie m-am gândit pentru prima dată că iubirea poate fi perfectă. După luni de aşteptări, după frământări fără rost şi suferinţe alimentate artificial, povestea noastră de iubire îşi urmează cursul firesc şi, fără să îmi dau seama, am ajuns într-un punct în care, dacă aş privi înapoi, mi-ar fi aproape imposibil să concep totul altfel. Într-un timp care la început mi se părea îngrozitor de lung ca perspectivă, am ajuns să privesc totul altfel, cu un calm de care nu m-am crezut niciodată capabilă înainte. O linişte bizară m-a cuprins la gândul că omul pe care îl iubesc este exact aşa cum îmi doresc să fie, că povestea noastră de iubire este exact aşa cum am visat, inconştient, întotdeauna, că ar trebui să fie o poveste de iubire.

Aş fi ipocrită să spun că în trecut nu am mai trăit clipe de onestitate supremă faţă de mine însămi, în care am crezut că trăiesc o iubire perfectă. În relaţiile mele de atunci, perfecţiunea, în puţinele momente în care am crezut că există, s-a transformat rapid într-o monotonie cu urmări dezastruoase. De data asta însă, monotonia nu există. Sau, poate că o simt ca pe un lucru firesc pe care duminici banale, cu simple ieşiri din cotidian, o fac impreceptibilă. Nu ştiu dacă există relaţie perfectă… Oamenii sunt, în genere, prea obsedaţi de perfecţiune în alte domenii ca să mai aibă timp de ea şi pe plan sentimental. Dar dacă există o formă de iubire perfectă, atunci ştiu că ea mi se întâmplă în fiecare zi de ceva timp şi că nu vreau să o pierd niciodată printre imprefecţiunile vieţii.

foto © Northfoto