 Întotdeauna
am fost o visatoare incurabila… Iubitul meu îmi
spune asta ori de câte ori ne plimbam, vara, pe
sub teii înfloriti din parcul imens în care
ne-am petrecut ceasuri întregi în prima noastra
vara minunata. Si, chiar daca rar o recunoaste, modul
meu de a visa l-a molipsit si pe el, în ciuda pragmatismului
pe care uneori tine mortis sa îl afiseze. Cu câteva
zile în urma ma pregateam sa retraiesc vise trecute,
în parcul cu veverite în care, cu mult timp
în urma, îl învatasem pe iubitul meu
sa viseze. E aproape un paradox – mergem acolo sa
ne odihnim sufletele pe banca mica din lemn portocaliu,
de fiecare data când ne certam sau de fiecare data
când ni se face dor de amintirile noastre…
Zilele trecute ne-a ademenit mirosul de tei care invadeaza
parcul în iunie. Am alergat într-un suflet
pâna la locul de care odinioara nu ne mai desprindeam
pâna târziu, în noptile calde de vara.
Numai ca de ultima data de când fusesem pe acolo,
ceva se schimbase. „Dar unde e banca noastra?”
am întrebat, mai mult retoric, cu o voce tremurata.
„Chiar asa…” a exclamat iubitul meu, vadit
nedumerit. Ne-am uitat prin jur, însa nimic… Banca
noastra (care cuplu nu are oare o banca a lui?) era pitita
în spatele unui tei din parcul de joaca, plin de
balansoare si tobogane. Acolo, sub crengile dese, ne adapostisem
de ploaie într-una din zilele de la început,
acolo i-am spus cândva iubitului meu ca m-am îndragostit
de el, acolo ne facusem planuri marete pe care nu credeam
ca le vom împlini vreodata, acolo… si acum, într-o
clipa, parca totul disparuse, odata cu banca… Ne-am
agitat câteva minute, apoi iubitul meu, cu spiritul
lui de observatie, a remarcat o placa pe care scria cu
litere de-o schioapa – „santier în lucru”
si apoi o sumedenie de explicatii despre modernizarea
care urma sa aiba loc în zona. Toate bancile disparusera
si, probabil, urmau sa fie înlocuite cu altele noi.
Am simtit într-o clipa ca ceva din mine s-a dus
cu banca aceea undeva departe, de unde nu mai exista cale
de întoarcere.
Stiu, era doar o banca de care ne legau multe amintiri
frumoase… dar pentru noi era mai mult. Era un fel de
banca a viselor, pe care ne odihneam de fiecare data sufletele
obosite de teroarea lumii din jur. Si acum… acum, din
cauza unor necunoscuti, pierdusem locul acela a carui
fascinatie numai noi stiam sa o pretuim. O lacrima mica
mi s-a oprit între gene. Iubitul meu nu stia cum
sa îmi stearga tristetea, pentru ca de data asta
si el era trist.
Seara, sub cearsafurile albe mi-a venit din nou în
minte imaginea bancii. „Unde or fi dus-o oare?”.
Gândul ca simplul obiect zace probabil prin vreun
maldar de moloz îmi dadea o stare inconfortabila.
Târziu, telefonul m-a scos din starea de meditatie.
„Stii… cei care au luat banca de acolo sunt niste
distrugatori de vise… numai ca uneori visele sunt mai
puternice… Ma gândeam ca am putea sa ne imaginam
ca banca noastra s-a dus undeva în mijlocul marii,
ca cea dintr-o piesa despre care mi-ai vorbit cândva…
si ca poteca de raze pe care o întinde soarele la
rasarit pe valuri ar putea sa ne duca cu gândul
la ea, în fiecare dimineata de vara…”. E
ciudat… însa uneori iubitul meu se întrece
pe sine însusi… si de data asta a reusit sa-i
învinga chiar si pe distrugatorii de vise. |
Adauga comentariu