 Oricine
are deceptii în dragoste. Însa uneori mi se
pare ca, prin nu stiu ce uneltire secreta a destinului,
eu sunt facuta sa iau parte la cele mai intense dintre
ele si, culmea, nu este vorba de deceptiile personale
(peste acestea, nu se stie cum, reusesc sa trec de fiecare
data atât de bine, încât uneori ma întreb
daca ele au existat vreodata cu adevarat), ci de cele
ale prietenelor mele. Nu stiu cum se face, dar, în
ultima vreme, ele sau înmultit considerabil si uneori
simt ca umarul meu nu mai face fata lacrimilor care le
invadeaza sufletul, uneori din cele mai ciudate motive.
Cele mai enervante sunt cazurile în care prietenele
mele recidiveaza. S-a întâmplat chiar saptamâna
trecuta. Dupa ce am suportat cu stoicism trei ore de plâns
si de reprosuri facute ei însesi de catre una dintre
prietenele mele, am reusit în cele din urma sa o
fac sa înteleaga ca o ruptura nu e sfârsitul
lumii, cu atât mai mult cu cât vina nu îi
apartine.
Totul a fost ok, pâna acum câteva zile, când
am sunat-o sa o întreb daca mergem împreuna
la cumparaturi. Surpriza! Mi-a raspuns o voce masculina…
Cine era? Cel din cauza caruia mi-am anulat programarea
la coafor pentru a o consola pe prietena mea. A cedat
în cele din urma, asa cum face mereu, scuzelor lui,
care au devenit penibile.
Aproape imposibil de multumit sunt cele doua prietene
ale mele care sufera nespus de mult din cauze diametral
opuse. Una este extrem de credula, celalalta extrem de
geloasa. Prima, desi admite ca sufera din cauza iubitului
ei actual, cu care, sincer, nici nu stiu de ce îsi
mai pierde vremea, nu vrea sa accepte sub nicio forma
ca relatia lor a murit de mult timp si tot ceea ce fac
ei doi nu este decât sa se complaca într-o
stare bizara de obisnuinta domestica. Plânge, nu
se simte iubita, însa daca îi spun ca iubitul
ei ia prânzul cu o blonda exploziva chiar la terasa
din fata balconului meu, izbucneste în plâns
si îmi spune ca nu este adevarat si ca îl
confund cu siguranta. Ramân muta la astfel de replici.
La fel de neputincioasa ma simt si atunci când trebuie
sa îi fac fata si celilalte prietene, bolnava de
gelozie. Pentru ea nimeni si nimic nu este suficient de
bun. Este permanent nemultumita, sufera îngrozitor
atunci când nu este în centrul atentiei si,
desi este singura numai din cauza frustrarilor ei, nu
conteneste sa gaseasca nod în papura tuturor relatiilor
stabile din jurul ei.
Aceeasi disperare ma cuprinde si în momentele în
care sunt nevoita sa o consolez pe cea mai în vârsta
dintre prietenele mele. Sub pretextul ca are cu cinci
ani mai mult decât noi, celelalte, gaseste diverse
motive ca sa nu iasa întotdeauna cu noi în
club sau sa ramâna în oras, când ar
trebui sa se bucure de calatoriile de vacanta. În
zadar încerc sa o conving ca nu face decât
sa îmbatrâneasca inutil înainte de vreme.
Gaseste mereu scuze elaborate ca sa evite subiectul. Însa
tot ea este cea care, periodic, are crize de personalitate
cauzate tocmai de „batrânetea” ei pe
care si-o cultiva deliberat fara ca macar sa stie de ce.
Nici nu stiu cum as putea sa îi mai fiu de ajutor.
Zilele trecute i-am facut cadou colectia completa a episoadelor
din „Sex and the City”. Sper sa dea rezultate,
desi am început sa ma îndoiesc de calitatile
mele terapeutice pe care prietenele mele m-au facut sa
mi le cultiv involuntar.
Desi ajunsesem sa cred ca am veleitati de fin psiholog,
mi-am dat seama ca ceva ma depaseste totusi – fie
sufletul meu refuza sa mai ia act de atâta suferinta,
fie prietenele mele sunt uneori prea disperate. Motive
personale ma fac sa cred ca totusi a doua varianta este
cea adevarata. |
Adauga comentariu