Auto-cunoastere Relatii

De ce plang femeile…?


Trebuie
sa recunosc de la bun început ca sunt o plângacioasa
prin definitie (desi termenul îmi displace –
plângacioasa ma duce cu gândul mai mult la
rasfatata). Sunt o plângacioasa pentru ca plâng
mult (cam pleonastic…). Plâng oriunde, din te
miri ce motiv, oricând, fata de oricine. E ca si
cum plânsul ar fi starea mea naturala. Stiu, stiu,
anatomic e imposibil sa plângi tot timpul, însa
exagerarea e voita.

Azi, pentru a nu stiu câta oara, m-am certat cu
iubitul meu, dupa acelasi ritual tipic feminin, pe care,
fara voia mea, ma încapatânez sa îl
parcurg de fiecare data în astfel de situatii…
Desi e seara si suntem amândoi obositi, vreau sa
mai ramâna. Azi ma simt romantica. El, ca de obicei,
mult mai pragmatic, dar sincer – e obosit, vrea
sa plece. Accept. Îl sun la trei minute dupa ce
ne despartim ca sa-i spun cu glas tremurat ca vroiam sa
mai ramâna. Prea târziu – e deja într-un
tramvai aglomerat, în drum spre ale lui. Închid.
Intru în casa. Îl sun din nou. Criza de isterie
(a mea, evident), izbucnesc în lacrimi si ma simt
cel mai ofensat om de pe pamânt. Si plâng,
si plâng, si rostogolesc totul pâna se face
un munte imens de frustrare si impulsivitate emotionala…
În fine… dupa vreo doua ore ma calmez si pret
de o clipa, cu gândul zburdând aiurea pe câmpii,
ma întreb: „Oare de ce naiba plâng
eu atât de mult?”
. Da, da, uneori îmi
mai trec prin minte astfel de întrebari retorice,
însa niciodata nu mi-am dorit atât de mult
un raspuns decât în clipa aceea…

Am început sa caut – în minte, în
suflet – nimic. Dupa cum spuneam… plânsul
meu e un fel de stare naturala de a fi. Deci, nici o sansa
pentru un raspuns „corect”. Si totusi….
Eu plâng si când sunt fericita si când
sunt trista. Plâng când ma coplesesc emotiile,
la fel cum plâng când ma îneaca furia.
Plâng de bucurie, plâng de durere, plâng
de ciuda, plâng, uneori, fara sa îmi dau seama
de ce. Plânsul e un fel de eliberare care ma face
sa ma simt mai puternica dupa ce cad în prapastiile
cele mai adânci ale sufletului meu. Mi-e atât
de dor de iubitul meu…

Si, cu un zâmbet fugar, ascuns sub ultima lacrima
care tocmai mi s-a uscat pe obraz, pun mâna pe telefon…
Acum stiu de ce plâng femeile… Pentru ca plânsul
lor îneaca o mie de cuvinte nespuse care se transforma
în zâmbet… Si… ce e mai frumos decât
zâmbetul / plânsul unei femei?

Anamaria Ghiban

Adauga comentariu

Click aici pentru a posta un comentariu