 „Stii,
daca nu plecam acum o sa întârziem si invitatia
era pentru ora 20:00…”. „Imediat. Termin
acum tura asta si mergem… Ah nu, nu se poate iar am
murit…” Schimbul acesta de replici, în variante
adaptate contextelor în care ne aflam într-o
zi sau alta, îl avem din ce în ce mai des,
eu si iubitul meu. Uneori ma exaspereaza, pentru ca petrece
ore în sir în fata calculatorului si nu reactioneaza
la nimic ce vine din afara. E ca si cum lumea aceea virtuala
pe care eu nu pot sa o înteleg pune stapânire
pe el, hipnotizându-l în totalitate. La început
ne certam frecvent pe tema asta. Partidele de Counter
Strike deveneau uneori un fel de rival al momentelor pe
care ar fi trebuit sa le petrecem doar noi doi. Mi se
parea ca undeva, unul dintre noi greseste si nu simteam
deloc ca eu as fi cea care trebuie sa schimbe ceva. În
fond, nu vroiam decât sa petrecem timp împreuna.
Timp… lucrul atât de pretios dupa care alergam
în fiecare zi si pe care iubitul meu îl iroseste
în ore interminabile petrecute în fata computerului.
Certurile nu au dus la niciun rezultat. Discutiile cu
prietenele mele m-au mai calmat pentru ca m-am consolat
cu ideea ca nu sunt singura care are astfel de probleme.
Prin urmare, fenomenul este complex si nu tine doar de
diferentele de opinie dintre mine si iubitul meu. Si totusi…
e cu atât mai grav daca jocurile pe calculator au
devenit o sursa generala de conflicte în majoritatea
relatiilor între oameni de o anumita vârsta,
care în mod normal ar presuspune altfel de probleme
decât copilarii de genul acesta. Da, în fond
chiar despre asta este si vorba… Copilarie…
Dupa ce am depasit etapa initiala a nervilor încordati
la maxim, am început sa ma relaxez. Repetându-mi
ca fiecare problema are pâna la urma o solutie.
Si cea mai buna solutie pleaca întotdeauna de la
sursa problemei. M-am înarmat asadar cu rabdare
si mi-am propus sa devin un fel de sociolog care face
o ancheta în scop pur personal, fara pretentii stiintifice.
Asa am ajuns la întrebarea esentiala – „De
ce joaca barbatii Counter Strike?” Întrebarea
este retorica, cel putin la prima vedere si ar putea fi
înlocuita la fel de bine cu variante asemanatoare
(variatiuni pe aceeasi tema) de genul „De ce joaca
barbatii Age of Empire / Herose / Half Life / Fifa / Need
for Speed / Painkiller / Warcraft…” si lista ar
putea continua la nesfârsit pentru ca ea se îmbogateste
pe zi ce trece cu noi descoperiri.
La prima vedere, jocurile pe computer nu sunt decât
o alternativa la alte metode de relaxare, de refacere
dupa stresul cotidian. Exista însa în seductia
pe care o exrcita un ingredient secret care vine din alta
parte. Este ceva mai mult decât nevoia de relaxare.
E o enigma pe care daca as dezlega-o poate ca dupa-amiezile
mele de weekend ar fi mai linistite. În fond, nu
este decât un joc… un alt fel de joc, în
care ei au sansa de a deveni stapânii universului,
asa cum odinioara, în vremea copilariei, au visat
în fanteziile lor cele mai ascunse. E ca si cum,
desi pare hilar, eu si prietenele mele ne-am apuca sa
croim haine papusilor într-o dupa-amiaza de sâmbata.
Probabil ca aici iubitul meu, ca si iubitii prietenlor
mele, va simti un soi de iritare ce tine de orgoliul masculin.
Poate ca e usor deplasata comparatia, însa ea exprima
ceea ce înseamna de fapt pasiunea nebuna a barbatilor
pentru Counter Strike – un fel de încercare
disperata de a recupera o copilarie lipsita de responsabilitati,
o lume în care poti fi oricând pe primul loc,
o lume în care deciziile strategice care pot provoca
moartea pe terenul de lupta sunt efemere si rapid înlocuite
de altele care pot sa te aduca în culmea gloriei.
„Bine, dar de ce au nevoie de o astfel de recuperare?”
m-a întrebat uimita, prietena mea când i-am
împartasit concluzia partiala a cercetarilor mele
sociologice. „Pentru ca uneori oamenii simt nevoia
sa traiasca la limita dintre maturitate si copilarie.
Cred ca face parte din nostalgia copilariei, pe care o
are ascunsa fiecare din noi în suflet.”
Pasiunea jocului nu este decât un mod de a repeta
din când în când experienta trecerii
de la copilarie la o alta vârsta. Dupa ce am înteles
asta am renuntat la înversunarea pe care o simteam
de fiecare data când auzeam coloana sonora a unei
noi partide de Counter. Iar azi am izbucnit în râs
când iubitul meu m-a întrebat afectat…”Dar
ce facem? Nu mergem? O sa întârziem la petrecerea
prietenei tale.” I-am raspuns degajata… „Nu-i
nimic, gasim noi o scuza. Termina-ti partida.” M-a
privit uluit oarecum de calmul meu si mi-a soptit sarutându-ma
pe umar … „Nu e nevoie. E doar un joc…” |
Adauga comentariu