Cand ma gandesc la tot ce ar fi putut fi si nu este!
Am complicat lucrurile mai mult decat trebuia. Am crezut, poate, amandoi ca, daca ne tinem tari, sigur unul dintre noi va ceda in cele din urma, insa nu a fost asa!
Nu pot sa dau uitarii noptile nesfarsite, apusurile magice, stelele ce sclipeau sus pe cer, in timp ce contemplam la impletirea inimilor noastre.
Cum desenam cu o pensula invizibila pe cearsaf, dimineata, imaginandu-ne cum ne vom petrece restul zilei impreuna.
Iar saruturile noastre ofereau promisiunea unei impliniri cum nicaieri si niciodata nu am mai fi putut intalni. Cum pot alunga parfumul tau din mintea mea, cum ma pot scutura de atingerile tale, ce ma faceau sa ma simt atat de speciala, atat de deosebita, ca si cand as fi fost creata sa ma potrivesc doar cu tine…
Rasul nostrul la unison si stralucirea din ochi faceau ca totul sa para posibil. Era placut sa stim ca indiferent de timp si loc, daca aveam nevoie unul de altul, eram acolo, la doar un telefon distanta.
Prietenul meu cel mai bun, care imi asculta nebuniile si nemultumirile, care imi zambea atunci cand ii spuneam despre visele mele, care imi atingea mana atunci cand frica incepea sa puna stapanire pe mine…
Partenerul meu, care ma ducea pe cele mai inalte culmi ale pasiunii, ale carui saruturi imi ardeau pielea, ale carui atingeri ma faceau sa descopar in mine o pasiune puternica…
Ma uit in jur si ma intreb unde am gresit, daca am gresit amandoi undeva sau a fost doar o poveste de iubire traita pentru un moment. O clipa ce mi s-a parut vesnica, o clipa care mi-a oferit totul. Am descoperit pentru o perioada si am trait atatea senzatii si emotii, incat parca as fi iubit 40 de ani! Da, as fi dorit sa fim impreuna. Ma intreb cum ar fi fost?
Dar stiu ca ce am trait doar noi doi, in acele momente, nu poate fi comparat si nu poate fi atins de nimeni. Va ramane acolo, undeva ascuns in inimile noastre.
De-am fi impreuna, ce bine ar fi! Insa ce trist ar fi fost daca nu am fi trait aceasta fila de poveste…
Adauga comentariu