Discutiile
despre „egalitatea” dintre barbati si femei
capata întotdeauna o nuanta aparte când este
vorba despre cuplu. Disputele devin adesea inutile pentru
ca „egalitatea” vine de la sine, de cele mai
multe ori, si este înteleasa în moduri diferite
de catre fiecare cuplu. Cine are totusi ultimul cuvânt
atunci când se isca un conflict sau când trebuie
facuta o alegere? Nu mi-am pus niciodata aceasta întrebare,
desi, daca stau bine sa ma gândesc, îmi dau
seama ca cel putin una dintre povestile din trecutul meu
a avut un final trist tocmai pentru ca unul dintre noi
avea întotdeauna ultimul cuvânt – paradoxal,
aceea eram mereu eu.
Întrebarea mi s-a instalat în minte de
vreo câteva zile, de când i-am revazut pe
doi vechi prieteni. El – un om formidabil, dintr-o
bucata, un tip inteligent, dar destul de imprevizibil;
l-am cunoscut mai mult fortata de împrejurari
si, desi nu ma încânta în mod deosebit
prezenta lui la întâlnirile noastre de weekend,
m-am obisnuit cu remarcile sale usor acide. Ea –
o femeie comuna, fara nimic special, însa plina
de sine; e mereu tacuta, dar are un aer viclean si o
privire din care îti dai seama ca se pot naste
în orice clipa reactii mascate de un zâmbet
fals. Recunosc, îmi este destul de antipatica,
desi nu a facut nimic pentru a-mi crea acest sentiment.
De cele mai multe ori, prezenta lor la întâlnirile
noastre amicale sau la tot felul de aniversari este
un fapt obisnuit. La fel si micile lor dispute publice
pe diverse teme, în care ea iese întotdeauna
învingatoare. Nimeni nu îsi exprima nicio
parere despre micile incidente însa, atunci când
ei doi nu sunt prezenti atmosfera este mult mai degajata
pentru ca niciuna dintre prietenele mele nu simte nevoia
sa rivalizeze în public cu partenerul de viata
la fel cum niciunul dintre prietenii mei nu are vreo
placere deosebita sa îsi afirme orgoliul masculin.
Weekendul acesta el a venit singur la petrecerea de
început de iarna (uneori prietenii mei gasesc
motive inedite de sarbatoare). A îngaimat câteva
explicatii banale pe care le-am acceptat fara sa punem
întrebari. A stat pâna târziu, contrar
obiceiului si, spre surprinderea tuturor, a fost cu
totul alt om. Aerul de superioritate, sarcasmul au disparut
ca prin minune si au lasat sa se vada un om formidabil,
plin de viata. Nu stiu de ce, spre sfârsitul petrecerii
am simtit nevoia sa îl întreb cum de a ramas
pâna la final. Era un fel de dorinta refulata
de a-mi confirma ceea ce banuiam deja. „În
seara asta eu am ultimul cuvânt.” Mi-a raspuns
simplu, cu un zâmbet senin, care nu avea nimic
din cel cu care ma obisnuisem. Atunci mi-a încoltit
în minte întrebarea banala – „Cine
are ultimul cuvânt într-un cuplu?”
Raspunsul este evident în cazul celor doi amici
ai mei. Nu asta este însa important, ci felul
în care acest raspuns îi afecteaza inconstient.
Mi-am dat seama ca atunci când nu este în
preajma iubitei sale, amicul nostru se transforma într-o
alta persoana, ca numai atunci când are libertatea
de a avea ultimul cuvânt este, de fapt, el însusi.
Iubita lui e foarte multumita de relatia lor si mai
ales de faptul ca el cedeaza întotdeauna în
fata capriciilor ei, chiar daca nu o face din convingere.
De fapt, fara sa vrea, poate, modul acesta de functionare
a relatiei lor îl transforma într-o simpla
masca insuportabila cu care se identifica ori de câte
ori este în preajma ei. Si asta fara sa înteleaga
el însusi motivele pentru care o face. Ma întreb
daca iubita lui s-a gândit vreodata cât
de mare e pretul pe care îl plateste, fara sa
stie, pentru satisfactia de a avea întotdeauna
ea ultimul cuvânt.
foto © Northfoto
|
Adauga comentariu