Se spune ca o iubire neîmpartasita se stinge de
la sine, dar lasa o urma adânca în suflet.
De fapt, nici nu stiu daca „iubire” e cuvântul
potrivit… Pentru ca iubirea înseamna împlinire
în doi. Poate e vorba mai degraba de pasiuni fulgeratoare
pe care le facem într-un moment sau altul în
viata, dar care ramân undeva în adâncul
sufletului pentru simplu fapt ca ceva nu s-a potrivit
în univers cu momentul în care sufletul ne-a
fost invadat. Nu cred sa existe cineva care sa nu-si fi
pus vreodata întrebarea „cum ar fi fost daca…?”.
Desi… de cele mai multe ori ea ramâne retorica,
în cel mai pur sens al cuvântului.
Mi-am pus întrebarea magica într-o dimineata
de ianuarie, când dupa o petrecere zgomotoasa, cu
prieteni multi, nu reuseam sa îmi gasesc somnul.
M-am asezat în fata calculatorului, mai mult din
reflex. Am descoperit ca messengerul poate fi un bun antidot
al insomniei, mai ales dupa o noapte euforica si ca undeva,
la alt capat al lumii, insomnia îsi face treaba
la fel de bine. Nu mai vorbisem de mult timp cu bunul
meu prieten plecat de ceva vreme în Finlanda. Nu
are importanta contextul plecarii. Cert este ca nu ne
vazusem de vreun an… iar despre pasiunea fulgeratoare
care a existat la un moment dat între noi, cu ani
în urma, nu am discutat practic niciodata la modul
serios. Am preferat sa tratam totul în termeni de
glumite fara perdea si de tachinari subtile în cercul
nostru restrâns de prieteni. Dar, la drept vorbind,
nu am spus niciodata lucrurilor pe nume. Si asta pentru
ca toata povestea (daca a existat vreuna) nu a fost decât
o chestiune de moment (cel putin asa am perceput-o eu)
si total lipsita de sincronizare.
În dimineata aceea însa, bunul meu prieten
se lasase cuprins de o melancolie ciudata. Mi-a trimis
câteva melodii… „Asa… ca sa îti
amintesti…”. „De cine? De ce?”. „De
noi, evident…”. Stiu ca ecranul monitorului nu
poate sa transmita emotiile celui care tasteaza, dar mi
s-a parut atât de bizar acest „noi”,
lipsit de continut… „Bine, dar…” Si nu
a mai fost nevoie de nimic… A urmat un sir de marturisiri
brute, pe care le-am simtit într-un fel ca o eliberare
(a mea si a lui) de tot ceea ce nu fusese spus, de tot
ceea ce nu am facut atunci când ar fi trebuit sa
facem…
„Te-ai gândit vreodata ce ar fi fost daca…?”.
„Nu, nu m-am gândit, desi eu, de obicei, gândesc
prea mult… ce sens ar fi avut gândurile, în
cazul asta?” Mi-a dat dreptate si si-a cerut scuze
ca a deschis toata discutia tocmai atunci, în zorii
unei zile computerizate. De fapt, stiam prea bine amândoi
ca mint. Îmi pusesem multa vreme întrebarea
fatala… dar am renuntat sa caut vreun raspuns. Era un
fel de „carpe diem” ratat iremediabil. Ca
multe altele, de altfel.
Si atunci? Ce ne facem cu clipele acestea înghesuite
în colturi de suflet si transformate în regrete?
Se întâmpla oare vreodata ca timpul sa îsi
întoarca privirea înapoi si sa recupereze
ce a lasat în urma sau trebuie sa ne obisnuim cu
gândul ca nostalgia lui „ce-ar
fi fost daca…?” este eterna? |
Adauga comentariu