Intotdeauna am admirat oamenii care au fost in stare sa isi urmeze visurile. Fie ca aleg sa nu faca un compromis, fie ca trec, uneori cu ostentatie, peste orice obstacol, ei sunt poate cei care ne fac sa credem ca totul e posibil, ca dincolo de monotonia vietilor pe care le traim putem intotdeauna spera la ceva mai bun.
De o vreme incoace prietenei mele i-a incoltit in suflet visul american. Fiinta nonconformista si libera, mereu cu o opinie pertinenta asupra existentei de zi cu zi, a ei si a altora, purtand in suflet portia de suferinta pe care viata i-a oferit-o poate prea brutal, dar mai mereu cu un zambet pe fata, isi doreste acum altceva. Isi doreste o viata pe taramul fagaduintei, acolo unde prea putini merg pe jos si foarte multi isi servesc cafeaua cu lapte in restaurant dis de dimineata. Vrea sa prinda aripi pentru a nu mai zbura vreodata inapoi, sperand ca, dincolo de toate cele ce vor veni, va gasi fericirea.
Tentata sa o sustin in cautarea aceasta ce parea a fi admirabila, am uitat uneori al cui era visul, al ei sau al meu. Si totusi, m-am trezit in dimineata aceea cu un ciudat gust amar. De ce n-as putea eu sa fac asta, in locul ei?
Mi-am insiruit in minte o mie de motive pentru care mi-ar fi fost mai bine acolo, stiindu-ma capabila sa ma adaptez oricarei situatii. Am mai gasit alte o mie de motive pentru care copiii mei mi-ar fi fost recunoscatori si mai ales am avut pentru o clipa certitudinea ca totul ar fi perfect. La urma urmei, visul spune ca oricine poate reusi. M-am repezit la computer cautand posibilitati de a-mi urma, se pare, visul ce imi devenise propriu si am hotarat sa imi conving iubitul ca trebuie sa ma urmeze in el.
Am gasit ici si colo posibilitati pe care lumea virtuala ti le ofera si dupa un calcul sumar, am ajuns sa cred ca puteam pleca in mai putin de jumatate de an. M-am oprit pentru o clipa si m-am imaginat in aeroport, alergand ca in filme dupa ultimul zbor, pe care il prindeam in cele din urma, si care evident ma ducea departe. Atat de departe…
M-am trezit insa din reveria scurta, la fel de cinematografic, cand a sunat telefonul. Era tatal meu care ma intreba nimicuri, spunandu-mi cum isi pierde vremea, si propunandu-mi ca de obicei “afaceri” din care nimeni nu a obtinut vreodata profit. Fiinta aceea calda de dincolo de fir mi-a schimbat brusc visul pe care l-am descoperit abia mai tarziu la fel de virtual ca si lumea in care il cautasem.
Dincolo de fir era un suflet care ar fi fost distrus de vis, dincolo de vis era o iluzie. Intre cele doua parti ale acestei linii pe care o credeam infinita, am regasit brusc o constanta – iubirea.
N-as fi putut pleca lasand in urma oameni care ma iubesc si pentru care stiu ca oricand as face orice. N-as fi putut renunta la telefoanele zilnice, la fel ca acel pe care tocmai il primisem, si mai ales nu as fi putut rata toate acele momente in care uit cand trece timpul.
Am inchis gandinu-ma ca mi-am irosit o jumatate de ora cautand ceva ce nu isi avea rostul. Mi-am dat seama ca visul american e poate pentru altii, dar nu si pentru mine.
Ciudat sau nu, in dupa-amiaza aceea prietena mea a venit sa imi spuna ca ea insasi a renuntat. Nu pentru ca nu ar fi fost in stare, nu pentru ca ar fi legat-o ceva aici, ci pentru ca a ales sa iubeasca. Aflata inca la varsta alegerilor, hotarase in cele din urma sa-si amane visul, pentru a putea iubi in schimb. Avea in ochi o sclipire ciudata, indrazneata si un zambet larg.
Stia poate mai bine decat mine ca visurile sunt acolo pentru a te face sa mergi mai departe, iti dau aripile de care ai nevoie, fara sa te urci in vreun avion, si mai presus de orice, te fac sa vezi in jur fericirea pe care o ai deja.
foto Northfoto
|
Adauga comentariu