 Exista
momente care, din punctul meu de vedere, pot fi traite
la maxima întensitate doar în familie. În
alt loc îsi pierd din valoare, din însemnatate,
din farmec. Este probabil o chestiune de obisnuinta, de
deprinderi fara de care nimic nu este la fel de frumos
si oricât de minunat ar fi locul în care te
afli, si oricât de îmbelsugata ar fi masa
la care stai, îti lipseste caldura sufleteasca pe
care nu o poti regasi decât acasa printre ai tai.
La mine exista un ritual care se repeta întocmai
în fiecare an si în fata caruia omul modern
din mine nu se revolta si nici dorinta de schimbare nu-si
face simtita prezenta. Se posteste în Saptamâna
Patimilor, totul se gateste dupa intuitie si nu dupa gust,
iar mama mea este geniala din acest punct de vedere pentru
ca atunci mâncarea îi iese minunata. Se vopsesc
oua, se face cozonac si pasca si neaparat pâine
de casa, pentru ca altfel tata ar spune „ce sarbatoare
e asta fara pâine de casa?”?. Toti mergem
la slujba de Înviere si dimineata mama merge cu
cosul cu de toate sa le sfinteasca. În prima zi
de Paste, dimineata, ne spalam pe fata cu apa în
care se pun banuti de argint si un ou rosu si gustam din
acele bucate care au fost sfintite, începând
desigur cu ouale vopsite pe care le ciocnim spunând
„Hristos a înviat!”.
La prânz vin rudele în vizita si întindem
masa mare si bogata si toata lumea se extaziaza de fiecare
preparat si toti suntem veseli si buni si atmosfera aceea
încarcata de afectiune nu poate fi înlocuita
de nici un loc exotic din lume, nu atunci.
Dupa parerea mea, Pastele si Craciunul sunt sarbatori
de familie si astept acea zi în care voi avea si
eu copii si îi voi invita pe parintii mei si pe
ai sotului si eu voi face oficiile de gazda si trei generatii
se vor întâlni si se vor bucura împreuna
unii de altii si de miracolul Învierii. |
Adauga comentariu