 Cândva,
cu multi ani în urma, am întîlnit-o
acolo unde îmi propusesem, din principiu, sa nu
leg prietenii durabile – la serviciu. M-a fascinat
felul ei de a fi, lejeritatea cu care putea sa vorbeasca
despre absolut orice, sensibilitatea iesita din comun
fata de orice experienta care tine de sfera omenescului…
În scurt timp a devenit „prietena mea cea
mai buna”, sintagma pe care nu îmi amintesc
sa o fi folosit vreodata fata de o alta persoana din trecutul
meu. Totul a fost ca un vârtej în care ne-am
lasat prinse… si care ne-a schimbat în mod esential
fiinta.
Relatia mea cu prietena mea cea mai buna a aparut pe un
fond ambiguu al vietilor noastre. Poate ca acesta a si
fost, de fapt, farmecul a tot ceea ce a urmat timp de
aproape trei ani. Nopti fascinante pierdute în conversatii
interminabile… marturisiri pe care nimanui altcuiva
nu le-as fi putut face… un umar pe care am stiut întotdeauna
ca pot sa plâng fara remuscari, o fiinta careia
i-am dat tot ce am avut mai bun în mine atunci când
am simtit ca are nevoie de ceva mai mult decât simpla
prezenta a cuiva care sa o asculte… De câte ori
ma gândesc la acei ani, îmi este foarte greu
sa materializez în cuvinte experienta pe care am
trait-o… pentru ca, în fond, orice prietenie este
o experienta esentiala pentru fiinta noastra ascunsa…
o experienta pe care o traversam traind totul la cote
maxime si pe care ni se pare just sa o prelungim în
eternitate.
Ruptura a venit brusc, ca un soi de trezire dintr-un vis
fara limite… A plecat… undeva la malul marii, pentru
ca acolo destinul a facut sa îsi gaseasca iubirea…
M-am bucurat pentru fericirea ei…. am suferit la gândul
ca ceea ce avusesem noi va deveni amintire… M-am amagit
cu iluzia ca va reveni… sau ca distanta va fi doar un
obstacol efemer care nu va face decât sa ne puna
la încercare prietenia… lucrul acela cu adevarat
important despre care scrisese un mare om si despre care
îmi vorbise ea în momentele mele de cadere
si de neliniste existentiala. La început am supravituit
distantei si iubirilor noastre… În timp însa,
am simtit amândoua ca s-a schimbat ceva…. Ca partea
aceea inocenta din noi s-a ascuns pentru totdeauna într-un
colt de suflet si nu va mai iesi niciodata la suprafata…
pentru ca nimic nu va egala timpul pe care l-am dedicat
în exclusivitate prieteniei.
M-au cuprins din nou toate aceste melancolii eterne ieri,
când m-a sunat ca sa îmi spuna ca este în
oras si ca vrea sa ne vedem. Ne-am vazut… Am stat câteva
ore împreuna, lungind interminabil o cafea fierbite
si depanând amintiri care s-au scurs parca într-o
clepsidra straina, a unei alte lumi, paralela cu cea în
care fiecare dintre noi traieste în prezent. Undeva,
pe drumul acesta ciudat al vietii, ceva s-a rupt. Si asta
fara ca vreuna dintre noi sa constinetizeze… „Stii,
eu nu m-am schimbat… decât la suprafata…”
mi-a spus, oarecum vinovata, într-un târziu.
„Stiu… lucrurile cu adevarat importante nu se
schimba niciodata… pentru ca fac parte din fiinta noastra…
Tu m-ai învatat asta si îti multumesc.” |
Adauga comentariu