 Ideea
de a da un ultimatum cuiva, indiferent de context, mi
s-a parut întotdeauna o arma a celor slabi, care
nu pot sa obtina ceea ce îsi doresc decât
împingând totul spre limite si abuzând
de slabiciunea celuilalt. De aceea, am evitat mereu astfel
de solutii, cât am putut de mult.
Uneori însa, a da un ultimatum este singura modalitate
prin care îl poti forta pe celalalt sa renunte la
orgoliul care îi orbeste felul de a fi. Cel putin
asa a fost pentru mine într-una din zilele trecute,
când m-am certat din nou cu iubitul meu. Motivul,
ca de fiecare data în ultima vreme, nu avea prea
mare importanta (ca atare nici nu l-am retinut). Felul
în care în ultimul timp fiecare dintre noi
face fata acestor conflicte sentimentale este lucrul care
ma provoaca, aproape involuntar, sa îmi depasesc
limitele.
A plecat trântind usa zgomotos, asa cum face de
fiecare data când încep sa dau curs unei crize
de isterie tipic feminina. Este modul lui de refuza micile
mele absurditati pe care le invoc atunci când nu
mai am alte argumente într-o disputa pe care o stiu
pierduta de la început, dar la care ma încapatânez
sa nu renunt. Renuntarea mi se pare, de fiecare data,
un fel de capitulare pe care firea mea de capricorn încapatânat
nu vrea sa o accepte. Numai ca de data asta, nu stiu de
ce, am simtit ca mai degraba eu as fi fost cea îndreptatita
sa plece trântind usa. A… mi-am amintit… era
vorba despre planurile pe care ni le facusem pentru weekendul
urmator, pe care îl asteptasem de atâta timp
(ne promisesem ca dupa ce vom termina cu sezonul arhiplin
pe care fiecare dintre noi îl are la serviciu în
perioada acesta a anului, ne vom lua o mini-vacanta de
trei zile doar pentru noi). Chiar în timp ce discutam
detaliile calatoriei montane din weekend, i-a sunat mobilul
– o problema neprevazuta la serviciu, care urma
sa îl tina în oras pâna vineri dupa-amiaza
târziu, cu alte cuvinte, o dereglare a programului
nostru de relaxare în doi, pe care îl asteptasem
de câteva luni încoace. Nu i-a dat colegului
sau un raspuns precis, tocmai pentru ca stia ca asta ar
însemna sa ne schimbam planurile. Cu alte cuvinte,
vroia sa gasim o solutie de compromis – ca de obicei,
de altfel. Si asta m-a scos din sarite. Weekendul la munte
nu era cine stie ce, dar în momentul acela mie mi
se parea de o mie de ori mai important decât terminarea
unui proiect de serviciu care a aparut în ultimul
moment. De la asta a izbucnit totul.
Mi-am dat seama ca asa se întâmpla mereu între
noi – ca el este cel care întotdeauna renunta
mai greu la ceea ce nu tine de noi, pe când eu sunt
gata oricând sa renunt la tot, daca este pentru
relatia noastra. De fapt, cred ca, generalizând,
aceasta este o problema care apare frecvent într-o
relatie – cine renunta mai usor la lucrurile din
exterior în favoarea celor care tin de relatia propriu-zisa?
Si nu stiu de ce, înclin sa cred ca femeile au întotdeauna
acest „spirit de sacrificiu” mai dezvoltat,
cel putin atunci când renuntarea are legatura cu
viata profesionala. E drept ca am exagerat, invocând
toate ne-renuntarile lui din trecut fara ca macar sa ajungem
la o concluzie clara legata de ceea ce urma sa se întâmple
pâna la urma în weekend.
A plecat zgomotos. Am izbucnit în plâns –
scenariul clasic. Dupa jumatate de ora m-a sunat sa îmi
spuna ca trebuie sa ne calmam si sa discutam a doua zi.
„Nu discutam nimic mâine. Daca avem ceva de
discutat atunci o facem peste o ora. Daca la trei nu esti
la mine, atunci plec la munte singura, mâine dimineata.
La trei si cinci minute plec sa îmi fac rezervarea
la agentie.” A ramas fara replica, a încercat
sa spuna ceva, dar am închis de teama sa nu ma razgândesc.
Stiam ca la trei jumatate urma sa aiba o sedinta destul
de importanta, în care putea sa schimbe cumva proiectul
care intervenise pentru vineri. Cu alte cuvinte, îmi
distrusesem singura sansa de a pleca asa cum stabilisem,
cu o zi mai devreme, printr-un ultimatum stupid, în
care nici eu nu credeam.
Nu m-am gândit nicio clipa sa plec singura la munte.
Stiam foarte bine ca fusese o minciuna spusa la nervi.
Si de aceea nici nu speram ca la trei fix sa vina la mine
ca sa discutam. În fond, ce era de discutat? La
trei fara un minut a sunat interfonul… Eram cufundata
în cada cu spuma, în care ma hotarâsem
sa îmi înec toti nervii de peste zi. Nu am
raspuns… Doua minute mai târziu am auzit cheia
în usa si apoi doua batai în usa de la baie.
„Închide ochii”, mi-a spus cu un calm
care îi este caracteristic. I-am închis neîncrezatoare.
„Oare ce minune i-a mai trecut prin cap?”
Am simtit deodata un miros discret de tulpini proaspat
taiate. Am deschis ochii si m-am trezit înconjurata
de multe lalele albe si rosii si galbene, care pluteau
zapacite prin spuma de baie cu aroma de flori de primavara.
Am zâmbit si m-am ascuns o clipa sub apa. „Stiu
ca e trei si un minut, dar daca nu m-ai fi tinut la interfon
ajungeam la timp…”
Deznodamânt fericit, ca de obicei… A ratat sedinta,
dar a reusit sa îsi amâne proiectul pentru
saptamâna urmatoare. Am mers si la munte si am avut
în sfârsit, dupa mult timp, trei zile doar
pentru noi doi. Si daca stau bine sa ma gândesc
ultimatumul meu, chiar si asa artificial cum a fost el,
nu a fost în zadar. Pentru ca acum stiu ca exista
lalele plutitoare…
|
Adauga comentariu