Cuvinte reci

Îl am în lista de messenger. Conversăm din an în an, ne lăsăm mesaje la aniversări şi poate din când în când câte un link interesant. Într-o vreme ne vorbeam mai des. Ne împărtăşeam existenţa ca şi cum nici unul dintre noi nu ar fi crescut, ne spuneam în diferite feluri, râzând virtual de fiecare dată când ne dădeam seama că eram poate singurii oameni care se alitau astfel. De la o vreme, cuvintele lui îmi sunt din ce în ce mai reci.

Am împărţit o existenţă ce acum ni se pare îndepărtată. Am avut mereu alţi prieteni, rareori compatibili, şi mai ales am ştiut întotdeauna cum să ne amuzăm chiar şi de cea mai ciudată situaţie. Eu – aici, el – acolo.

Astăzi m-am trezit cu un ciudat dor de a-i vorbi. Nu l-am găsit online, şi nu am vrut să îmi pierd iluzia scriind cuvinte reci pe care să le găsească apoi salvate de o maşinărie fără suflare. Am căutat poze. M-am regăsit şi pe mine într-una din ele şi am zâmbit fără să ştiu cum am ajuns acolo.

Întotdeauna am privit relaţia noastră ca pe ceva ce nu voi înţelege vreodată. Dincolo de timp şi de toate, mereu în momentul nepotrivit, ne-am sărutat prin somn şi ne-am îmbrăţişat de fiecare dată când ne-am văzut, alteori de o mie de ori pe zi. I-am plâns pe umeri şi l-am lăsat să viseze pe ai mei. Am cântat despre dimineţi în vieţi diferite şi am împărţit adeseori ultima bancnotă ce ne-o găseam prin buzunare.

Şi totuşi, undeva în trecerea timpului ce ne-a fost mereu duşman, tot ceea ce era între noi, mereu acolo şi niciodată iubire, s-a dus.

Degeaba încercam să o regăsim în conversaţii nocturne, degeaba ne aminteam unul de altul uneori în vis. Nu vom mai fi niciodată aceiaşi şi poate că asta ne-a făcut să fim ceea ce suntem acum.

Nu ne-am văzut de o vreme prea multă. Aflăm despre unul şi altul de la cunoscuţi, de fiecare dată cu emoţia de a şti că ei nu ştiu nimic din ceea ce a fost. Şi dacă ne-am vedea, probabil că n-am avea decât cuvinte tot reci pe care le-am arunca unul spre altul şi despre care am şti dinainte că nu aduc nimic înapoi.

Ne schimbăm oare atât de mult odată cu trecerea timpului şi cu lucrurile pe care le trăim, încât uităm cum eram şi cum zâmbeam în dimineţi însorite? Ne îndepărtâm în timp şi îl urâm tocmai pentru asta sau alergăm în căutarea a ceva ce n-am găsit şi poate nu vom regăsi niciodată? Se transformă totul în cele din urmă în iluzii netrăite îngropate adânc în cuvinte reci.

foto Northfoto