Filmul la care am plâns, mai mult decât îmi puteam imagina că sunt capabilă, a avut ca protagonist un exemplar de Akita Inu. Povestea era inspirată din fapte reale, fiind o adaptare a istoriei celui mai cunoscut reprezentant al rasei, pe nume Hachiko, un căţel din Japonia care şi-a aşteptat stăpânul în gara Shibuya în fiecare zi până la sfârşitul vieţii sale (deşi stăpânul său murise). Akita Inu este poate cea mai veche rasă de câine din lume, iar reprezentanţii săi sunt nişte tovarăşi cu adevărat excepţionali.
Trecând peste aspectele exterioare, care fac din Akita Inu un câine superb, ca şi cum ar fi sculptat de un artist obsedat de simetrie, avem de a face cu un animal de companie la care devotamentul atinge cote inimaginabile. Deosebit de inteligent, cu o atitudine dominantă faţă de alţi câini, rece faţă de cei care nu fac parte din familie, încăpăţânat şi taciturn, cu un chip blând dar demn, Akita Inu este câinele ideal pentru pază şi protecţie.
Din cauza personalităţii sale puternice trebuie să i se ofere un dresaj ferm, altfel va face orice altceva numai nu ce i se cere. Nu este genul care să alerge după mingea aruncată de stăpân, nici să vâneze păsări, dar te va urmări peste tot şi va deveni depresiv şi distructiv dacă va fi lăsat prea multă vreme singur.
Nu am prea văzut exemplare de Akita Inu pe la noi (probabil că sunt şi destul de scumpe) dar identificasem un pui care păzea cu demnitate sediul unei firme şi, oridecâteori treceam prin zonă, mă opream să văd cât a mai crescut frumuseţea aceea de câine. Un astfel de animal de companie îşi va depăşi cu siguranţă statutul de pet şi va deveni cel mai bun şi mai devotat prieten, capabil să ne ofere oricând nouă, oamenilor, lecţii de „omenie”.
foto Wikipedia
|
Adauga comentariu