A inceput sezonul targurilor de nunti. In mai toate week-end-urile lunilor de primavara, iti mai sare in ochi cate un afis imens, musai cu o mireasa desprinsa dintr-o caleasca, (visul aparent al oricarei femei) si te copleseste multimea care se aduna la intrarea pavilionului unde se petrece maretul eveniment. Organizatorii pornesc de la ideea ca odata ajunsi acolo, viitorii soti si sotii vor planifica fiecare detaliu al unei nunti ca in povesti, afacerea va fi incheiata, si toata lumea fericita.
Departe de adevar insa aceasta prezumtie, si de fiecare data bietii participanti nu sfarsesc decat prin a rasufla usurati…ca au reusit sa plece.
Restaurante, fotografii, invitatii, efecte luminoase, sonorizari, tot felul de accesorii mai mult sau mai putin traditionale si evident o multime de rochii…Totul te duce cu gandul la indeletniciri tribale si felul in care femeile mai cu seama se misca frenetic dintr-o parte in alta cautand raspunsul la frecventul “Imi sta bine?”, te poate lesne terifia.
Daca e sa ne gandim insa la ce ar trebui sa insemne in fapt un astfel de targ, cu siguranta vom scoate de pe lista aglomeratia, cabinele de proba mult prea putin numeroase si vanzatoarele mult prea putin prietenoase..
Vom lasa deoparte si fetele care ne umplu de pliante de tot felul, si daca ne vad de zece ori, tot de atatea ne spun o poezie despre firma pe care o reprezinta, la fel cum vom omite sa invitam si comercianti cu produse alimentare sau pe cei cu jucarii. Dar cum idealuri nu vom gasi, ne complacem in ipostaza de targoveti de ocazie, ne adaptam mometului si incercam sa gasim totusi ceva care sa fi meritat osteneala.
Am mers zilele trecute o prietena la un astfel de targ. Am fost salvarea de moment a iubitului ei, ce spera cu atata indarjire sa il uitam pe drum, sau sa primeasca vreun telefon informandu-l despre vreo treaba urgenta. N-a avut noroc decat de o viitoare mireasa agitata si de o insotitoare ce incerca din rasputeri sa isi opreasca zambetul. Targul imi dadea o ciudata senzatie de deja-vu, si parca imi aduceam aminte de vremea nu foarte indepartata in care imi rataceam pasii in locuri similare din scopuri proprii. Am incercat insa sa am o viziune detasata, de data asta, si am vrut sa fiu prietenul ce se cunoaste la nevoie.
Nu mi-am putut abtine insa revolta vazand cum incet privirea prietenei mele devenea trista, cum ceea ce i se paruse o viata intreaga cel mai frumos moment al vietii devenea un eveniment coplesitor, pentru care nimic nu era inca suficient si pentru care nu avea sa fie niciodata, se pare, pe deplin pregatita.
Si-a propus sa nu mai mearga la targuri de nunti, desi stia deja ca o asteapta o perioada incarcata de alegeri si mai ales de nervi. Avea sa lase totul sa fie asa cum “o fi” si lucrurile au devenit brusc mult mai simple.
Eu la randu-mi am sa refuz sa mai fiu un targovet de ocazie.
foto Northfoto
|
Adauga comentariu