Când orgoliul nu-i permite să spună ce ea vrea să audă, relaţia are toate şansele să se destrame. De multe ori el preferă acest lucru decât să îşi calce pe mândrie şi să verbalizeze ceea ce oricum simte. Există bărbaţi care ar fi în stare să se priveze de cea care ar fi aleasa, care le-ar aduce fericirea, care i-ar face să se simtă împliniţi, numai să nu cumva să spună vorbe precum „te iubesc” sau „am nevoie de tine” sau „iartă-mă” sau „aşa sunt eu dar te vreau lângă mine, te rog”.
N-ai să vezi. Oricât de îndrăgostiţi ar fi, oricât de tolerantă şi dulce ar fi partenera, oricât de puţin ar cere de la ei, carapacea pe care şi-au crescut-o (era să spun pe creier) de multă vreme nu le permite să fie isteţi şi să profite pe termen lung de puterea unor cuvinte. Au pretenţia ca ea să ştie fără ca ei să fie nevoiţi să spună. Numai că, dacă până la o anumită vârstă nu au învăţat că femeilor le plac cuvintele atunci, din păcate, sunt cam destinaţi fie să rămână mereu singuri, fie să se mulţumească cu o disperată care ar accepta pe oricine numai să nu fie ea singură.
Mai grav este că astfel de bărbaţi au senzaţia că ei nu au nicio vină. Ei sunt cei mai buni, cei mai deştepţi, cei mai frumoşi doar că nu au deloc noroc în dragoste şi că se dăruiesc doar unor femei care nu ştiu să îi aprecieze şi nu îi merită.
Nu dezvolt mai mult, vă las pe voi să o faceţi. Spun doar atât în încheiere: acela care este părăsit mereu, căruia nimeni nu i-a spus vreodată „îmi aduci fericirea”, care primeşte doar reproşuri din toate părţile, nu este jucăria sorţii ci repetă la infinit o greşeală pe care ar fi bine să şi-o asume dacă nu vrea să fie singur şi trist.
foto Northfoto
Adauga comentariu