Pledoarie anti-fumat

Încep acest articol cu îndoială, pentru că nu cred că există ceva ce se poate face, sau spune, sau arăta pentru a-l convinge pe un fumător înrăit să renunţe la acest viciu. S-au încercat tot felul de campanii, s-au scris tot felul de mesaje pe pachetele de ţigări, s-au pus imagini înfricoşătoare, s-au dezbrăcat unele vedete, doar doar îi vor convinge pe oameni că fumatul este ucigător.

Am zis să încerc şi eu, nu pentru că aş fi descoperit soluţia succesului, nu pentru că mă cred vreun geniu în materie, nu pentru că vreau să mă dau mare, ci pentru că vreau realmente să pun şi eu umărul când vine vorba de un demers bun.

Cea mai mare problemă a noastră, a oamenilor, este că ne credem invincibili, indestructibili, nemuritori, deşi vedem în fiecare zi în jurul nostru că nu este aşa. Avem impresia că lucrurile rele nu li se pot întâmpla decât altora, niciodată nouă. Că noi avem un organism de oţel şi o sănătate de fier şi infailibilă pe deasupra.

Nu credem noi că ne putem îmbolnăvi pentru că fumăm de nu ştiu câte zeci de ani şi nu am păţit nimic până acum şi, în plus, mai există şi nea X care are 70 de ani şi a fumat toată viaţa şi nu-l doare nici măcar un dinte (dar nu ne uităm cu nu are ce să-l doară şi că la 70 de ani arată de 100).

Campaniile care invocă sănătatea nu au nicio şansă căci noi, aşa cum spuneam mai devreme, suntem sănătoşi tun şi nu vom muri niciodată. De acord, dar cum stăm cu banii şi cu mândria? Cum de nu vedem în fiecare ţigară câte o bancnotă pe care o ardem cu bună ştiinţă, cum nu ne dăm seama că ţigara ne marchează fiecare eveniment, important sau banal, al vieţii de fiecare zi, cum de nu înţelegem că un fum cu un miros cadaveric ne îmbălsămează zilele?

Am fumat 10 ani de zile, câte 2 pachete de ţigări pe zi. Abia după ce am renunţat, am realizat cât de urât puteam să miros, cât timp pierdeam fumând, cât de nervoasă eram de fapt, câţi bani puteam să transform, la propriu, în scrum. Dorinţa a rămas, dar lupt cu ea în fiecare zi, căci ştiu că dacă aş ceda aş intra din nou în acea horă a morţii din care atât de greu m-am smuls. Ştiu că nu vă pot convinge dar vă rog să încercaţi şi vă garantez că nu există mândrie mai mare decât aceea a dependentului care şi-a învins viciul şi a devenit din nou independent.

foto © Northfoto