Dimineata târziu. M-am trezit mult mai târziu decât de obicei. Nici ceasul desteptator, nici mobilul, nici soarele timid de toamna chinuindu-se sa strapunga jaluzelele, nici chiar mirosul îmbietor de cafea care vine din bucatarie nu reusesc sa ma ridice din pat la ora mea obisnuita. Îmi simt corpul învaluit de o moleseala placuta dar stânjenitoare, venind parca dintr-o alta lume care peste noapte m-a transformat brusc si ireversibil într-o persoana pe care nu o cunosc. Picioarele îmi sunt amortite, abia ma ridic din pat si simt ca lumina ma orbeste. Da, stiu… Oboseala acumulata în timpul saptamânii, asta trebuie sa fie… Îmi urmez cu constinciozitate ritualul meu matinal. Ibricul ma asteapta la locul lui, cafeaua e pe terminate, ca de obicei, dar suficienta pentru dimineata asta… fereastra deschisa larg îmi aminteste ca e toamna si ca abia am scapat de un guturai îngrozitor… Am o lipsa de chef îngrozitaore… Sa fie oare faptul ca e duminica? În fine… inutil sa ma mai agit atât. Pur si simplu o alta zi…mai proasta decât altele. Nu stiu cum ajung în fata olginzii din baie (probabil ca obisnuinta este uneori atât de evidenta încât nici nu ne dam seama de miscarile reflexe care ne dezmortesc diminetile). Îmi ridic privirea de sub jetul de apa calduta si … surpriza!!! Încep sa îmi dau seama ca într-adevar sunt o alta persoana. Mi-a aparut un rid pe obraz (rid de expresie cum ar spune specialistii…Hmmm, ce mai conteaza cum se cheama, tot rid este….). Si, ca din reflex, îmi trec mâna prin par… Un fir alb mi se agata în unghia aratatorului… Nu se poate!!! Un sentiment de sfârsire îmi taie respiratia… E pentru prima data când simt ca îmbatrânesc. Si asta ma întristeaza… Ce poate fi mai trist pentru o femeie decât gândul ca îmbatrâneste? Deschid calculatorul si încerc sa urmez cursul firesc al unei zile de duminica. Inutil. Ziua îmi este întoarsa pe dos de constatarile matinale pe care tocmai le-am facut… Ma întorc la cafea… si îmi las privirea sa zburde peste dealul din fata balconului. Si îmi vin în minte o mie de clipe minunate pe care le-am petrecut acolo cu iubitul meu. Zâmbesc… si involuntar îmi ating obrazul si îmi simt „ridul”. O suvita rebela îmi cade peste pleoape si îmi aminteste brusc ca am programare la coafor. Doamne, iar am întârziat si iar o sa ma certe coafeza ca sunt uituca… Ma îmbrac în graba si pornesc spre coafor. În lift îmi deschid agenda sa verific daca într-adevar nu am încurcat ora… si… ironie… citatul pe care l-am scris pe prima pagina ma amuza teribil… (am un fel de hobby… de fiecare data când încep o agenda noua scriu pe prima pagina un citat care mi-a placut cândva…): „Batrânetea este pretul pe care trebuie sa-l platim ca sa ajungem la întelepciune.” Brusc îmi dau seama ca de fapt nu am îmbatrânit…. Oboseala de dimineata e doar efectul secundar al unei saptamâni agitate, ridul de pe fata nu e altceva decât pretul infim platit pentru clipele minunate în care am râs cu atâta pofta de viata, iar firul alb nu e altceva decât semnul care trebuia sa îmi aminteasca de faptul ca trebuie sa ma fac frumoasa pentru aniversarea la care ma duc dupa amiaza. Zâmbesc… mai am de fapt o ora pâna trebuie sa ajung la coafor. Am confundat datele. E clar ca nu sunt înca suficient de înteleapta … |
Adauga comentariu