Vacanta perfecta in doi

In
fiecare an astept vara cu un sentiment pe care nu reusesc
niciodata sa îl definesc. De fiecare data e altfel
si totusi mereu exista ceva, o senzatie care îmi
învaluie sufletul si care ramâne acolo pâna
târziu, în primele zile ale toamnei. Este
un fel de melancolie fascinanta a unei veri minunate,
prima noastra vara împreuna, pe care o retraiesc
de fiecare data când rasare soarele în mare.
De fiecare data este altfel, pentru ca în fiecare
vara eu si iubitul meu traim alte clipe minunate pe care
le ascundem apoi în suflet, ca pe o comoara de pret.
E drept ca în escapadele noastre estivale mai lungi
au loc si evenimente mai putin placute, însa pe
acestea încercam sa le transformam în experiente
inedite. De cele mai multe ori, eu sunt de vina si chiar
daca recunosc asta, e greu sa schimb lucrurile. Micile
conflicte pe care de multe ori le amplific la nesfârsit
în timpul anului supravietuiesc uneori bucuriei
pe care o împartasim amândoi din momentul
în care ne desprindem de monotonia orasului pentru
câteva zile.

Desi vacanta la munte a fost o alegere spontana (îmi
amintesc si acum clipa în care, alergând prin
ploaia care ne prinsese în parc într-o duminica,
iubitul meu mi-a spus „Miroase a ploaie de munte.
Ce-ar fi sa mergem în vacanta asta în Apuseni?”),
ne-am spus unul altuia ce asteptam de la ea. Eu –
liniste, verdeata, aroma matinala de cafea printre crengi
de brazi. El – ploaie de munte, plimbari matinale
cu talpile goale prin iarba si, inevitabil, macar o zi
de pescuit…

Am planificat cu grija detaliile calatoriei, desi iubitul
meu detesta sa facem asta. A acceptat sa discutam din
timp despre perioada în care vom merge la munte
si sa rezervam camera dinainte (de obicei iubitul meu
este adeptul aventurii… am simtit acest lucru pe pielea
mea atunci când nu am gasit cazare într-un
orasel de munte si am fost nevoiti sa hoinarim o dupa-amiaza
întreaga cu rucsacul în spate…). Am rezervat
însa si o doza de neprevazut pentru orice eventualitate.

Am luat cu noi un singur telefon mobil, al meu, însa
ne-am anuntat familiile ca nu suntem disponibili decât
între orele 10 si 12, în fiecare zi. A fost
cea mai înteleapta decizie. Am primit doar doua
sau trei telefoane într-o saptamâna pentru
ca mama, cu care vorbesc aproape zilnic, îsi amintea
sa ma sune de fiecare data dupa ora 12 si renunta, pentru
ca retinuse regula.

Am convenit sa nu discutam probleme importante, care ne
macina uneori existenta si care, de cele mai multe ori,
se sfârsesc printr-o cearta furtunoasa, cu lacrimi
si usi trântite. Spre surprinderea mea, am reusit
sa respect în totalitate aceasta regula. Recunosc
ca meritul îi apartine totusi iubitului meu care,
de câte ori aveam tendinta sa deschid un subiect
„interzis”, îmi distragea atentia în
cele mai bizare moduri (cel mai enervant a fost când
a fugit de lânga mine cu tot cu umbrela, în
mijlocul unei ploi torentiale…)

Am stabilit ca niciuna dintre eventualele probleme neprevazute
nu va trebui sa ne încreteasca fruntile. De aceea,
faptul ca am facut o pana într-o duminica, într-un
sat rupt de lume în care cea mai apropiata vulcanizare
era la 10 km s-a transformat într-un prilej de a
petrece o noapte într-o ambianta rustica extraordinara,
în casa unui localnic binevoitor…

Ne-am promis unul altuia ca ne vom tolera micile tabieturi,
dar nu mai mult de unul pe zi. Asa ca în timp ce
iubitul meu a pescuit singur pe malul râului de
lânga cabana, eu mi-am savurat cefeaua matinala
pe terasa respirând aerul tare al muntilor, iar
în dupa-amiezile în care el avea chef sa leneveasca
în pat eu am putut sa hoinaresc linistita prin cele
câteva magazine cu suveniruri…

Ceea ce nu ne-am propus, dar a venit de la sine, ca un
fel de rasplata pentru respectarea celorlalte reguli,
a fost felul în care ne-am redescoperit unul pe
celalalt… fascinati de propriile trairi si de sentimentul
reconfortant pe care ti-l da gândul ca a doua zi
te vei trezi în bratele fiintei pe care o iubesti
si ca vei putea ramâne astfel ore în sir fara
ca nimic sa îti tulbure fericirea.