|
Septembrie nu a fost niciodata mai cald ca anul trecut.
Ca si cum vara se chinuia inutil sa nu moara, agatându-se
de primele zile de toamna, ca sa ma tina locului. Iubitul
meu nu era înca pe atunci iubitul meu, iar ceea
ce traiam purta numele de fascinatie pentru ca asa hotarâsem
noi. Stiam amândoi ca odata cu vara se va termina
si povestea noastra, dar nu banuiam ce avea sa urmeze.
Vara minunata avea sa se sfârseasca într-o
noapte din acel septembrie, plina de lacrimi. Nu am crezut
niciodata ca despartirea poate fi atât de dureroasa.
Întotdeauna scenele din filme mi s-au parut artificiale.
Si în noaptea aceea îmi doream sa fie doar
o scena dintr-un film siropos de mâna a doua. Dar,
din pacate nu era altceva decât viata mea, reala
si tragica. Traiam pâna în adâncul fiintei
durerea despartirii de cel pe care începeam sa stiu
ca îl iubesc. Am stat un sfert de ora pe scara unui
autocar, cu lacrimile curgându-mi pe obraji fara
sa scot un cuvânt. Ne desparteau doi pasi, dar nici
unul dintre noi nu s-a miscat. Nici unul nu a spus nimic.
Era prea târziu sau poate prea devreme ca sa schimbam
totul. Si, la urma urmei, eram singurii care puteam schimba
totul. Nu ma obliga nimeni sa plec. Dar am facut-o. De
ce? Ma întreb si acum. Atunci credeam ca asa e mai
bine, ca iubitul meu nu va putea trai cu ideea ca am renuntat
la visul meu pentru a ramâne cu el (singur îmi
marturisise de atâtea ori lucrul asta si eu, naiva
îl crezusem). As fi vrut atât de mult sa nu
ma lase sa plec… Dar nu a facut-o, nici el nu stie de
ce. Orgoliu masculin sau teama de consecintele unei povesti
de iubire prea complicate pentru lumea noastra. Cine stie…
Am purtat cu mine la peste 2000 de kilometri ochii mari
verzi, împaienjeniti de lacrimi. O mie de clipe
minunate din vara noastra minunata m-au invadat în
clipa în care am simtit scrâsnetul rotilor
pe asfaltul fierbinte. A ramas acolo, întepenit,
în spatele geamului fumuriu si timp de doua zile,
cât am calatorit, imaginea lui nu s-a desprins o
secunda macar de la fereastra. Îl vedeam asa mereu,
în tricoul lui rosu cu care era îmbracat în
ziua în care mi-a spus pentru prima data ca ma iubeste,
cu ochii umezi si goi. Am regasit-o în acelasi loc,
noaptea târziu, dupa doua saptamâni. Aceiasi
ochi mari si verzi si plini de lacrimi. Lacrimile erau
însa de fericire . „Îti multumesc ca
te-ai întors pentru mine, iubita mea.”. Mi-am
promis ca e ultima data când plec fara el… |
Adauga comentariu