 Uneori,
în iubire cuvintele au o forta nebanuita, desi majoritatea
oamenilor considera ca „limbajului trupului”
e mai important. E adevarat ca orice gest, orice privire,
orice atingere fugara înseamna la început
mai mult decât o mie de cuvinte, însa se pot
compara oare cu primul „te iubesc”
sau cu un „da” spus atunci când a venit
momentul sa îl spui? Într-un mod bizar, cuvintele
devin din ce în ce mai importante într-o relatie,
pe masura ce aceasta e mai puternica si mai matura. Poate
ca ele, cuvintele, sunt expresia întelepciunii pe
care o capatam pe parcursul unei relatii. Asteptate la
început cu înfiorare, rostite cu stângacie,
dorite mai târziu cu melancolie sau cautate printre
zeci de sensuri, regretate uneori pentru nesansa de a
fi fost rostite, cuvintele înseamna mai mult decât
simpla comunicare. Sunt o parte din noi, atât cât
putem sa ne transformam în ele.
Nu stiu daca e în natura femeilor sa complice lucrurile
(barbatii vor spune cu certitudine ca nu e nici un dubiu
în asta), însa cel putin atunci când
e vorba de cuvinte, rostite sau nerostite, e clar ca exista
un sâmbure de adevar . Uneori ma gândesc ca
noi, femeile, avem cu siguranta vocatie de critici (nu
neaparat literari), cel putin în materie de cuvinte.
Cu câteva zile în urma am avut o disputa cu
iubitul meu pe tema asta. Îmi reproseaza adesea
ca despic prea mult firul în patru si ca acord prea
mare importanta nuantelor pe care mintea mea le vede în
cuvinte spuse în anumite împrejurari. Concret
– ne pregateam sa mergem în club. „Arati
traznet. Te doresc!”. Recunosc ca m-am simtit bine
o secunda, însa instantaneu mi-am amintit ca „traznet”
e cuvântul pe care îl foloseste atunci când,
fortat de împrejurari (e un fel de a spune), descrie
orice tipa cu silicoane si picioare interminabile afisate
cu dezinvoltura sub o o fusta care abia îi acopera
fesele apetisante. As fi preferat sa îmi spuna ca
arat bine si atât. În fine… Dupa doua zile,
în mall, în cautarea unei rochii de seara
pentru petrecerea simandicoasa la care trebuia musai sa
mergem în weekend – „Merge…!”
„Cum asa?” Simteam ca ma scoate din minti.
„Asa bine. Asta rosie e ok. Te ador!”. Pâna
acasa nu am scos un cuvânt. As fi preferat sa îmi
spuna ca rochia e frumoasa, la fel si eu în ea,
iar „Te ador!” nu avea nici un sens în
fata lui „Te iubesc!”. Am trântit portiera,
am urcat nervoasa scarile si m-am aruncat în fotoliul
din living cu lacrimi de ciuda în ochi. E clar ca
de data asta limbajul trupului a avut un efect mai mare
pentru iubitul meu decât pentru mine. „Îmi
spui totusi ce e cu tine?”. I-am explicat în
câteva fraze destul de incoerente cred, ca „te
doresc” nu e acelasi lucru cu „te ador”
si cu atât mai putin cu „te iubesc”
si ca, desi arat „traznet”, iar rochia rosie
„merge”, as fi preferat sa fiu doar „frumoasa”,
ca, în fine, uneori nuantele conteaza mult pentru
o femeie. Nu stiu daca a înteles, m-a sarutat pe
frunte si mi-a spus ca îi pare rau. Am adormit suparata.
Dimineata a plecat devreme în delegatie. Am gasit
câteva cuvinte scrise în graba pe calendarul
de pe noptiera – „Arati traznet de fiecare
data când mergem în club si asta ma face sa
te doresc mai mult decât îti închipui,
orice rochie rosie „merge” pentru ca frumusetea
nu e în ea ci în tine si de asta te ador.
Si toate astea… pentru ca te iubesc! Buna dimineata
iubita mea!” – un fel de filozofie a
nuantelor…
|
Adauga comentariu