 Weekendul
trecut am iesit în sfârsit la iarba verde,
dupa lungi deliberari cu cei câtiva prieteni cu
statut de membri cu drepturi depline în asociatia
înca neînfiintata a împatimitilor dupa
pierdut vremea în aer liber, cum îi spune
autoironic iubitul meu. „E înca prea rece…”,
„Am de terminat o traducere în regim de urgenta”,
„Vai, dar mâine lucrez…” sunt doar
câteva dintre replicile care n-au avut nicio sansa
în fata ultimatumului dat de iubitul meu, care este
capul rautatilor când vine vorba de timpul liber
petrecut cu prietenii – „Ei, dar voi sunteti
chiar culmea. Poate nu ati observat înca (nici nu
aveati cum de dupa birourile pline de dosare…), dar…iarba
chiar a înverzit…”
Fara alte comentarii, ne-am mobilizat si am deschis sezonul
iesirilor noastre primavaratice. Doi dintre prietenii
nostri, recent atinsi de virusul îndragostirii au
întârziat. Se ciondanesc destul de des în
ultima vreme. Ceva nu e în regula… De fapt, dupa
ce toata lumea a pierdut pariurile legate de durata relatiei
lor (nimeni nu credea ca vor rezista mai mult de trei
luni), povestea a trecut în plan secundar. Certurile
lor au devenit obisnuinta, asa cum sunt de altfel si celelalte
mici certuri (care nu lipsesc de la nicio iesire…).
Însa de câteva saptamâni relatia prietenilor
nostri tinde sa revina în prim plan si de data asta
nu este deloc amuzant. Sau, cel putin , asa pare…
Au ajuns într-un târziu… Ea – nervoasa
foc, iritata si foarte acida, cum este tot timpul atunci
când ceva nu merge. El – de un calm impenetrabil,
aparent absent. Nimeni n-a îndraznit sa puna vreo
întrebare. Trupa si-a continuat nestingherita ritualul
de iarba verde. Râsete, carbuni încinsi, câtiva
mititei, pentru atmosfera, si tot tacâmul. În
fond, nu avea sens sa stricam totul din cauza unei probleme
conjugale. Si totusi… ea îmi este prietena foarte
buna. Ardeam de nerabdare sa plecam ca sa o pot suna,
însa a izbucnit deodata… „Spune-mi ce am
eu? Sunt atât de rea încât intimidez
pe toata lumea? Dau impresia ca sunt permanent nemultumita
sau… care crezi ca e problema mea?” pe moment
nu mi-a venit un raspuns explicit, însa pe undeva
începeam sa înteleg care era de fapt problema
– autoritatea ei, eterna ei ironie cu accente feministe,
aerul acela de femeie frivola, care îsi scrie pe
frunte cu majuscule – INDEPENDETA. „Uite,
nu cred ca tu ai o problema, dar barbatii uneori se sperie
de femei… pur si simplu…” „De ce?”.
Am ramas fara replica. „Pentru ca sunt barbati…?”
am îngânat mai mult pentru mine. Am schimbat
rapid subiectul pentru ca ne apropiam de grup. Am lasat-o
balta în cele din urma, pentru ca nimic nu putea
fi reparat, cel putin nu atunci, pe moment.
Dupa-amiaza târziu, când aproape ca uitasem
de atmosfera tensionata dintre cei doi îndragostiti,
aud în telefon o voce masculina, usor derutata…
„Sa stii ca n-am tras cu urechea, dar sunt curios…ce
vroiai sa spui cu „pentru ca sunt barbati”…”
.”Iubita ta ma întrebase de ce se sperie barbatii
uneori fara motiv…”. „A da? Hmmm, ciudat…ar
fi trebuit sa ma întrebe pe mine. I-as fi raspuns
ca din cauza sperietorilor de barbati…” A zâmbit
si a închis, fara prea multe formalitati. Toata
seara m-am întrebat cine sunt sperietorile de barbati…
Oare sa avem noi femeile atâta putere asupra barbatilor?
Ceva din intuitia mea îmi spune ca lucrurile nu
stau chiar asa. În fond, tot barbatii sunt cei care
afirma ca femeile sunt usor isterice si ca nu trebuie
bagate în seama… Si atunci? De unde atitudinea
asta a prietenului meu? Am sunat-o pe ea. Era bine dispusa…
„Stiu, am aflat, sunt o sperietoare de barbati…dar
promit ca îmi voi revizui pornirile feministe. În
fond de la asta pleaca întotdeauna totul…” |
Adauga comentariu