 Niciodata
nu am suportat singuratatea. Întotdeauna am simtit
ca ma sufoc atunci când sunt singura… ca ceva
din mine nu este întreg… Am resimtit asta
dupa fiecare iubire spulberata, dupa fiecare noapte în
care nu am reusit sa adorm… singura.
Poate ca de aceea am încercat mereu sa umplu spatiile
dintre singuratatile mele cu povesti prelungite pâna
la limita disperarii. Prefer disperarea în locul
singuratatii… Singuratatea este, în fond,
o optiune personala, de cele mai multe ori. Suntem singuri
pentru ca asa facem sa fim. Nu neaparat pentru ca ne-o
dorim, dar, în mod sigur, pentru ca nu suntem capabili
de altceva…
De cele mai multe ori când ma gândesc la singuratate
ma gândesc la doua fiinte dragi din viata mea. O
femeie si un barbat… care nu se cunosc si nu au
legatura unul cu altul… Dar îmi sunt amândoi
prieteni buni si au în comun un lucru pe care nimeni
nu îl vâneaza în mod deliberat –
singuratatea.
Ea a fost singura de când o stiu. Nimeni nu îsi
aminteste sa o fi vazut vreodata în compania cuiva
care sa para mai mult decât un simplu amic, desi
are nenumarati admiratori declarati. Este frumoasa, inteligenta,
sclipitoare… si totusi singura. Nu s-a plâns însa
niciodata de singuratate nimanui. Si chipul ei este întotdeauna
numai zâmbet. Asta ma face sa cred ca pentru ea
singuratatea nu este o povara, ci mai curând o eliberare
de constrângerile lumii înguste în care
traim. De fapt… s-ar putea ca singuratatea ei sa fie
aparenta si dincolo de ea sa existe o întreaga viata
palpitanta… Nimeni nu stie. Iar eu nici nu vreau sa
stiu. Mie îmi place de ea asa cum am cunoscut-o…
singura.
El, în schimb, este un cautator perpetuu. Singuratatea
este dusmanul cu care lupta de când îl stiu,
dar pe care nu a reusit înca sa îl învinga.
L-am vazut cu nenumarate femei zâmbitoare si totusi
cu niciuna nu a ramas mai mult de câteva zile. Este
frumos, inteligent, sclipitor… Si totusi singur. Mi
s-a plâns întotdeauna de singuratatea lui
pe care o poarta ca pe o povara de care nu stie cum sa
scape. M-am întrebat de multe ori de ce este el
singur, dupa atâtia ani. Nu îsi doreste asta
si totusi traisete în fiecare clipa agonia singuratatii
pentru ca nicio femeie nu reuseste sa îi înteleaga
frumusetea, inteligenta, sclipirea.
Acum, când ma gândesc la ei, am sentimentul
ca cineva, acolo sus, a încurcat destinele. Dar,
de fapt, ei nu sunt decât doi oameni dintre miile
de fiinte pentru care singuratatea, optiune personala
sau blestem, este un mod de viata. |
Adauga comentariu