În fiecare an, în preajma zilei de 14
februarie, ma cuprinde un sentiment enervant de exasperare.
Orasul e invadat de tarabe pline cu inimioare de plus,
cu catelusi si pisicute de jucarie care îsi spun
unul altuia te iubesc si cu alte sute de obiecte de
dimensiuni variate care au în mod obligatoriu
pe undeva lipita vreo inimioara rosie pe care scrie
„te iubesc” sau, „I love you”,
pentru ca suna mai bine…
Pe lânga toata agitatia asta subita, de care
cel mai mult se bucura probabil nu îndragostitii,
ci micii comercianti, pentru care ziua îndragostitilor
a devenit un fel de preambul pentru 1 si 8 martie, si
mai enervante mi se par reactiile celor din jur pe care
le aud în fiecare an. Am constatat ca oamenii
reactioneaza diferit, dar tipic. Pentru unii, ziua de
14 februarie este într-adevar o buna ocazie de
a-si arata sentimentele pe care altfel le-ar fi tinut
mult timp ascunse, pentru altii este doar o zi banala,
care nu schimba cu nimic cursul vietii. Exista însa
si foarte multi oameni care se opun cu vehementa unei
traditii „importate de la americani”, cum
le place sa o numeasca . Asa se face ca în fiecare
an aud comentarii acide la adresa celor care chiar fac
din ziua îndragostitilor o sarbatoare sau, mai
nou, de ceva vreme, sunt sufocata de încercarea
unora de a transforma o traditie autohtona, destul de
putin cunoscuta (Dragobetele), într-un echivalent
mioritic al zilei de Sf. Valentin.
Recunosc ca nu sunt neaparat un fan al zilei îndragostitilor
si ca mult timp am avut si eu ideea preconceputa ca
este o sarbatoare împrumutata artificial, pe care
comerciantii o speculeaza la maxim si care, de fapt,
nu are deloc o semnificatie profunda pentru români.
Întotdeauna am considerat ca dragostea este sau
ar trebui sa fie o sarbatoare continua a sufletului
si ca o zi a îndragostitilor pare lipsita de sens
atâta timp cât cei care se iubesc îsi
arata sentimentele în fiecare zi. Si totusi, cu
câtiva ani în urma mi-am schimbat definitiv
opinia. Îmi amintesc si acum ziua mohorâta
din februarie în care iubitul meu trebuia sa plece
într-o delegatie de câteva saptamâni.
Era în preajma zilei îndragostitilor. Întâmplarea
face ca tocmai pe 14 februarie, dupa ce iubitul meu
plecase deja, a trebuit sa umblu mult prin oras, nu
mai stiu exact din ce motive. Aceleasi inimioare invadasera
strazile ascunse înca sub zapada. Oriunde întorceam
privirea vedeam oameni fericiti, cupluri care, macar
pentru o zi, se lasau cuprinse de magia iubirii fara
sa se mai gândeasca la banalitatile cotidiene.
Un fel de vârtej îi cuprinsese pe toti în
jurul meu. Ma simteam singura, în mijlocul unei
lumi agitate, desprinse parca de realitate. M-am asezat
epuizata la masa unei cafenele din mall si am sorbit
în graba o cafea în speranta ca îmi
va ridica moralul, desi, mall-ul era la fel de plin
de inimioare si de iepurasi si catelusi care îsi
declarau iubirea la o simpla atingere a urechiuselor
de plus. Undeva, în departare, într-o alta
cafenea a început melodia de care ma lega cele
mai multe amintiri ale clipelor frumoase petrecute cu
iubitul meu. Pentru câteva clipe m-am lasat în
voia amintirilor, însa am simtit o teama ciudata
de singuratate. În secundele care au urmat pâna
la venirea chelneritei care îmi aducea zâmbitoare
nota, m-am simtit îngrozitor de singura sub ploaia
aceea de inimi de plus.
Salvarea a venit atunci când a sunat telefonul.
„Credeai ca am uitat de ziua îndragostitilor?”.
Era iubitul meu care pentru prima data, dupa mult timp,
reusea sa ma surprinda. Plecarea lui, cu o zi înainte,
fusese o simpla înscenare. Îsi amânase
delegatia cu câteva zile, fara ca eu sa stiu…
În clipa aceea am simtit o bucurie bizara si mi-am
dat seama ca ziua îndragostitilor nu este nici
inutila, nici enervanta, nici prosteasca. Mi-am dat
seama ca fiecare dintre noi are nevoie de o zi a îndragostitilor
în care sa se opreasca în loc din vârtejul
realitatii cotidiene si sa se bucure, alaturi de fiinta
iubita, de o zi speciala. De atunci, ador ziua îndragostitilor.
foto © Northfoto
|
Adauga comentariu