 Am
trait mereu cu impresia ca melancolia este o stare prin
excelenta feminina, desi nu stiu daca exista vreun tratat
de psihologie sau statistici care sa confirme presupunerile
mele. Intuitia mea se baza mai mult pe faptul ca eu însami
sunt cuprinsa adesea de sentimentul dulce-amarui si sunt
trezita la realitate de pragmatismul iubitului meu care
are un talent neobisnuit de a ma scoate din momentele
mele sentimentale extreme. Replici de genul „Iar
te-ai cufundat în butoiul cu melancolie?”
sau „Când ai de gând sa revii cu picioarele
pe pamânt?” m-au facut întotdeauna sa
ma simt mai predispusa la alunecari bizare în melancolie
decât restul lumii.
Acelasi sentiment îl am si atunci când
vreuna dintre prietenele mele vrea sa ne vedem si sa
hoinarim aiurea prin parcuri ca sa-mi împartaseasca
experiente trecute pe care le-am mai auzit de atâtea
ori, dar pe care, de fiecare data, am sentimentul ca
le vad într-o noua lumina… Am ajuns, prin urmare,
sa cred ca melancolia, ca si alte câteva stari,
mai mult sau mai putin negative pentru suflet, este,
în esenta, specifica spiritelor feminine. Si totusi,
ieri, teoria mi-a fost spulberata de o întâmplare
pe care nu pot sa mi-o sterg din minte, pentru simplul
fapt ca am reusit sa cunosc o alta latura a omului pe
care îl iubesc. Stiam de mult timp ca un numar
de ani petrecuti lânga fiinta pe care o iubesti
nu este niciodata suficient pentru a avea certitudinea
ca nu mai ai nimic nou de aflat, însa uneori firescul
cu care aceste lucruri noi ti se dezvaluie te dezarmeaza.
M-am întors târziu de la serviciu, dupa
o zi agitata si dupa un trafic cumplit, înrautatit
de ploaia care, de câteva zile, pare sa nu se
mai opreasca. Bateria telefonului se descarcase si ma
simteam rupta de lume într-o aglomeratie iritanta.
Nu îmi doream decât sa simt cheia învârtindu-se
în usa si parfumul de liliac împrastiat
de odorizantul pe care l-am descoperit zilele trecute
într-un supermarket si pe care l-am amplasat strategic
în holul de la intrare. Stiu, dorintele mele sunau
cam prozaic, însa erau suficient de romantice
pentru o lume artificiala si exterioara din care abia
asteptam sa ies dupa orele de la birou.
Avusesem o discutie contradictorie cu iubitul meu,
despre planurile pentru weekend, asa ca nu intentionam
sa îl sun pâna a doua zi, însa…
când am ajuns acasa, usa era deschisa si parfumul
de liliac fusese înlocuit de altul, mult mai natural.
Pe masuta pitica din hol ma astepta un buchet imens
de frunze amestecate ce raspândeau un miros ciudat
de toamna târzie. Era un fel de vapaie care acaparase
toata lumina din hol într-un joc bizar de rosu
si galben, oranj si verzui si alte zeci de nuante nedefinite.
L-am gasit pe iubitul meu întins pe canapea, cu
ochii în tavan si cu un surâs neobisnuit,
care îi lumina fiinta. Am simtit un fior trecându-mi
prin suflet si singurele întrebari care mi-au
venit în minte au fost „Ce e cu tine? Ai
patit ceva?”. Nu mi-a raspuns… m-a rugat doar
sa vin lânga el si sa îi povestesc cum a
fost ziua mea…
Mi-am ascuns capul în bratele lui si am simtit
acelasi parfum de frunze care îi învaluise
parca întreaga fiinta. Mi-a spus mai târziu
ca o melancolie ciudata a pus stapânire pe el
de când a traversat parcul în dupa-amiaza
ploioasa si ca pluteste pe undeva prin amintirile toamnelor
trecute, în care aveam amândoi suficient
timp ca sa ne bucuram de anotimpul cu mii de culori.
A vorbit minute în sir si l-am ascultat amutita
de caldura pe care o simteam venind de undeva de departe,
dintr-un suflet fragil, ascuns bine în spatele
unui zid de realism pe care foarte rar reusesc sa îl
trec.
Am realizat atunci ca nu doar eu pot sa ma transform
într-o clipa si sa retraiesc intens amintiri si
senzatii din trecut, într-o nostalgie bizara…
Am descoperit, de fapt, ca si barbatii, dincolo de aparenta
lor, adesea bine ancorata în realitate, pot fi
uneori de o melancolie coplesitoare.
foto © Northfoto
|
Adauga comentariu