 Din
cauze pe care nu le mai pot numi obiective, ieri am avut
o disputa cumplita cu iubitul meu. În principiu,
motivele nu au avut nimic nou fata de cele anterioare
– încapatânarea lui de a crede ca el
este singurul care poate sa rezolve conflictele stupide
cu familia sa, care nu a înteles înca nimic
din esenta a ceea ce ne leaga. Am renuntat sa mai propun
solutii alternative, pentru ca de fiecare data nu fac
decât sa îmi consum neuronii pentru capriciile
unor fiinte despre care încep sa ma îndoiesc
ca au cunoscut vreodata adevarata fata a iubirii. Însa
ceea ce ma doare este rezistenta absurda a iubitului meu
si obstinatia cu care crede ca indiferenta este cea mai
buna solutie atunci când relatiile familiale o iau
razna.
M-am plimbat mult, singura, ca sa pot sa plâng
si sa îmi înghit cuvintele dure pe care
i le-as fi spus daca am fi continuat cearta. Am refuzat
întâlnirea cu una dintre prietenele mele,
pentru ca am sentimentul ca s-au saturat si ele de eternele
mele probleme. Am preferat sa hoinaresc printre frunzele
care au început sa se astearna prin parcul pustiu
si sa ma închid apoi în casa, fara sa las
pe nimeni sa îmi invadeze tristetea.
As fi vrut sa îl sun, însa stiam foarte
bine ca asta nu ar fi rezolvat nimic si ca nu as fi
facut decât sa prelungesc tensiunea la telefon.
Nici el nu suna, din acelasi motiv… Am adormit cu
telefonul în mâna si cu televizorul deschis,
asteptând sa treaca mai repede orele pâna
sa se faca dimineata. Astazi, când m-am trezit,
am simtit o nevoie cumplita sa îl tin în
brate si sa îi spun ca nimeni si nimic nu ma poate
face sa stau departe de el. Am deschis, dupa mult timp,
un sertar în care am înghesuit o multime
de lucruri marunte care îmi aduc aminte de clipele
minunate ale începuturilor si mi-am dat seama
ca, din cauza prea multor probleme exterioare, am uitat
sa ma bucur de ceea ce conteaza cu adevarat … de clipele
pe care numai noi doi le-am trait. Mi s-au perindat
într-o clipa prin minte imagini si cuvinte pe
care parca le uitasem si care statusera ascunse în
sertarul mic ca într-o cutie a Pandorei. Am început
sa plâng si am ramas asa cu mâinile pierdute
printre frânturi de trecut pâna spre amiaza,
când a sunat telefonul. Uitasem ca trebuie sa
ma întâlnesc cu una dintre prietenele mele
pentru a stabili detaliile legate de aniversarea ei.
Am aruncat pe mine în graba o rochie, m-am privit
fugar în oglinda din baie si am întors grabita
cheia în usa.
L-am gasit asteptându-ma în fata casei.
Avea ochii încercanati si chipul îi era
umbrit de o tristete care îmi sfâsia sufletul.
M-a luat în brate si a început sa plînga,
fara sa spuna nimic. Mi-a întins un plic prin
care îi simteam scrisul apasat. Am petrecut restul
zilei împreuna, însa scrisoarea am citit-o
abia în seara aceasta, înainte de a adormi.
E curios cum nechibzuinta celor din jur ne face uneori
sa realizam cât de importanta este iubirea, doar
ea…
E cea mai frumoasa srisoare de dragoste pe care am primit-o
de la iubitul meu. E frumoasa, fara pretentii stilistice,
doar plina de iubire semanata în cuvinte calde.
Începe simplu, la fel ca iubirea care ne leaga…
„Iubita mea, …”
|
Adauga comentariu