Intotdeauna cand o persoana sau poveste isi lasa amprenta asupra sufletului nostru simtim cum iubirea se poate transforma in ura, cum durerea ne transforma in acei oameni indiferenti, in cele din urma, ce aleg sa uite. Cand insa ceva din viata noastra ne aduce in suflet dintr-o data amintirea suferintei pe care o credeam ingropata, simtim o satisfactie imensa daca cel pe care il intalnim, fie si din intamplare, e nefericit.
Ne place sa recunoastem sau nu, indiferent de distanta in timp fata de o poveste de dragoste incheiata urat, simtim un fel de razbunare a sortii atunci cand citim in ochii lui o nefericire nespusa, fie ea si cauzata de un gust putin mai amar al cafelei de dimineata.
Stiu, e inutil si chiar stupid sa te bucuri de nefericirea altora, dar oare chiar asta simtim atunci cand iubitul ce ne-a parasit candva e la randu-i abandonat de noua cucerire? Cu siguranta nu, si tocmai de aceea poate satisfactia nefericirii lui iti va lumina ziua.
Ciudat e insa atunci cand stii ca nu-ti poti ascunde gandul. Te priveste mirat, incercand sa ascunda in conversatii impleticite argumente pentru o existenta normala. Vezi insa in ochii lui si simti in glas ca de fapt totul e o mare minciuna, si ca alegerile facute prost odata il costa acum fericirea. Si ce faci atunci? Zambesti. Il “consolezi” intrebandu-l cum ii mai merge, si schimbi indata subiectul pentru a-ti expune propria stare de bine. Ignori cu desavarsire privirea atintita in ochii tai, ce cauta parca raspunsul unei intrebari, si alegi sa-i subliniezi ca despartirea a fost poate ce mai inteleapta miscare. In cele din urma pleci, si lui ii ramane suferinta, rostita intr-un atat de simplu „poate mai vorbim…”.
Asa mi-am petrecut o dimineata recenta in drum spre oras. Si recunosc, ca milioane de alte femei, am simtit satisfactia nefericirii lui si am sperat, chiar si o clipa, ca stie asta. Sa fie oare reminiscenta unei tendinte malefice, sau poate chiar sufletul meu avea nevoie de asta? Cert e ca in ziua aceea am reusit sa-i zambesc mai mult decat de obicei, si oricat de ciudat i s-ar fi parut, a citit cu siguranta in zambetul meu un fel de dorinta implinita.
N-as crede ca asta e scopul in sine al unei despartiri si cu siguranta nu pot promite oricarei fiinte abandonate ca la un moment dat ca va trai o astfel de stare. Atunci cand se intampla insa, satisfactia nefericirii lui iti readuce in minte toate acele clipe in care ti-ai fi dorit sa uiti. Stii atunci ca nu gresesti, ca iti poti permite o secunda de fericire cladita pe ruinele sufletului lui.
foto Northfoto
Adauga comentariu