Cu
ceva timp în urma îmi marturiseam uimirea
în fata unei descoperiri pe cât de inutila,
pe atât de amuzanta ulterior, aceea ca iubirea
nu are nimic în comun cu lectiile de conducere.
Chiar daca mica mea revelatie a presupus un consum destul
de mare de neuroni într-o singura zi, în cele
din urma experienta s-a dovedit mai mult decât utila.
Îmi propuneam atunci, dupa lectia dezastruoasa
de conducere pe care a încercat sa mi-o dea iubitul
meu, sa îmi sun fostul instructor, de la care
am învatat cândva sa conduc. Elanul initial
mi-a fost spulberat de programul încarcat din
urmatoarele saptamâni, asa încât hotarârea
mea de a pune stapânire pe masina s-a risipit
rapid în comoditatea de a admira aglomeratia urbana
pe geamul taxiului sau în rutina zilnica a tramvaiului.
Totusi, reactiile celor din jur mi-au ramas întiparite
în minte si, înca din primele zile dupa
disputa aprinsa cu iubitul meu mi-a încoltit în
minte o idee pe cât de nebuneasca, pe atât
de neobisnuita pentru mine, care nu sunt o fiinta dornica
de experiente extreme. Zis si facut. Într-una
din seri am pus cheia de rezerva a masinii iubitului
meu în poseta, sperând ca nu ma va parasi
pâna a doua zi curajul de a încerca ceea
ce nu mai facusem niciodata pâna atunci. Dimineata
masina ma astepta tacuta în fata blocului. Iubitul
meu era plecat pentru doua zile, asa ca nimic nu putea
sa mai stea în calea adevaratului meu examen de
conducere.
Am deschis cu oarecare înfrigurare portiera;
într-o clipa motorul a început sa toarca
nervos si odata cu el a început sa îmi tremure
si mie inima, care se facuse minuscula. O clipa mi-a
venit sa renunt, însa mi-a sunat în minte
o replica acida care mi s-a întiparit în
memorie: „Nu-ti mai plânge atâta de
mila.” Chiar asa… ce putea fi atât de
greu?
Am pornit fara urma de regret si totul parea sa fie
perfect, pâna la primul semafor când, dupa
o manevra mai putin reusita mi s-a oprit motorul. E
inutil sa descriu rezultatul… o întreaga orchestra
de claxoane nervoase exprimând cum nu se poate
mai bine indignarea unor soferi „experimentati”
care traiau cu impresia ca daca ma streseaza cu zgomotul
infernal al claxonului ma voi putea concentra mai repede
ca sa rezolv problema. Am pornit linistita masina…
Motorul s-a mai oprit înca o data, spre disperarea
celor din spatele meu. Evident, totul s-a petrecut în
câteva secunde, dar mie mi s-a parut o vesnicie…
În cele din urma am reusit sa ies din intersectie,
însotita de zgomotele masinilor din jur si de
înjuraturile de rigoare pe care nu le puteam auzi,
dar le puteam ghici prin geamurile murdare ale masinilor
din care soferi iritati întorceau capul nervosi.
Le-am înteles supararea pentru ca stiu ce înseamna
sa faci o ora de acasa pâna la serviciu în
traficul infernal al diminetii. Ceea ce nu am înteles
însa sunt manifestarile inutile si refularea în
zgomotul asurzitor al claxoanelor. Evident, ei erau
soferi cu experienta, care stapânesc cu mândrie
masculina volanul si cunosc toate regulile de circulatie,
precum si toate subtilitatile masinilor. Cum se face
atunci ca nu stiu o regula simpla – aceea ca în
oras claxonatul este interzis, mai ales atunci când
este practicat dintr-un exces de nervozitate, care nu
are nimic de-a face cu vreun pericol iminent?
Pentru mine întrebarea a ramas retorica, însa
post-scriptumul la lectia mea de conducere a fost mai
mult decât benefic. Am aflat ceea ce stiam deja
doar teoretic – ca traficul românesc este
un fel de jungla în care fiecare are impresia
ca detine suprematia si, mult mai important, am condus,
în sfârsit, singura… ca sa nu îmi
mai plâng de mila…
|
Adauga comentariu