 Daca
cineva mi-ar fi spus acum câtiva ani asa ceva, as
fi reactionat, plina de revolta. „Cum sa sufoce
iubirea? Este imposibil… Iubirea, daca exista, nu poate
fi decât omniprezenta si dorita cu ardoare în
fiecare secunda…” De-a lungul timpului, am realizat
însa ca lucrurile nu sunt chiar atât de simple
precum par. Am simtit-o pe propria piele. Oameni pe care
i-am iubit enorm s-au îndepartat de mine pentru
ca devenisem omniprezenta, le invadasem spatiul vital
fara macar sa ma întreb daca ei îsi doreau
acest lucru sau daca nu cumva resimteau totul ca pe ceva
apasator. Cel mai trist a fost însa atunci când
eu însami, sufocata de prea multa iubire, m-am desprins
de o poveste care m-a ravasit, cu atât mai mult
cu cât cei din jur nu mi-au înteles deciziile.
Mai nou, am început sa simt de departe persoanele
care se lasa înca amagite de gândul ca iubirea
înseamna sa invadezi fiinta celuilalt si sa te instalezi
acolo în ea pentru totdeauna fara sa te întrebi
daca ceea ce faci este exact ce îsi doreste cel
pe care pretinzi ca îl iubesti. Constatarea aceasta
am facut-o recent, dupa ce am cunoscut-o, cu totul întâmplator,
pe iubita unui vechi prieten. Ne-am întâlnit
într-o seara, ca din întâmplare, pe
una din strazile romantice ale orasului. Am facut cunostinta,
am schimbat amabilitati si mi-am dat seama ca relatia
lor se vroia a fi una cât se poate de serioasa,
lucru care m-a mirat oarecum. Pe el îl cunosc de
multa vreme si stiu ca, desi este un om minunat, nestatornicia
este a doua sa natura. Cu toate acestea, paradoxal, mi-a
spus de nenumarate ori ca pentru el fericirea înseamna
o iubire mare, o casa, o familie careia sa simta ca îi
apartine. Întotdeauna a ezitat sa se implice mai
mult decât trebuie într-o relatie punând
totul pe seama faptului ca înca nu este pregatit.
De data asta totusi, lucrurile pareau suficient de serioase
încât sa ma însel, crezând ca
în sfârsit îsi va gasi fericirea.
Cu ea m-am întâlnit ulterior de câteva
ori, pentru ca aveam drum comun spre biblioteca. Odata,
a insistat sa bem o cafea. A fost o conversatie absolut
încântatoare, însa la cpatul celor doua
ore de cuvinte schimbate inocent si spontan, mi-am dat
seama ca fiinta aceasta gingasa se îndragostise
de-a binelea de vechiul meu amic si ca era pe punctul
sa faca greseala pe care eu însami am facut-o de
atâtea ori în iubirile mele patimase –
sa îl sufoce cu iubirea ei. E prea sensibila, prea
iubitoare, prea… nu stiu cum… Aparentele pot totusi
sa însele si nu stiu de ce, chiar mi-am dorit sa
fie asa de data asta. Însa dupa vreo doua luni,
el m-a sunat într-o noapte târzie, asa cum
obisnuia pe vremuri. Am simtit din vocea lui ca sufletul
îi este cuprins de deznadejde. „Ai avut vreodata
împresia ca fiinta pe care credeai ca o iubesti,
te sufoca?”. I-am raspuns simplu, fara alte explicatii
inutile – „Da.” A oftat adânc
si a rostit, mai mult silit, replica pe care o stiam deja…
„Nu cred ca sunt pregatit pentru asta…”
Am închis, cu gândul la dupa-amiaza pe care
o petrecusem cu ea în cafeneaua micuta de lânga
biblioteca. Nu stiu de ce, dar pentru câteva clipe
am simtit un fel de compasiune ciudata pentru femeia fragila
care reusise sa-i tulbure linistea amicului meu. Era ca
si cum, sub o forma ciudata, povestea se repeta la nesfârsit,
cu alte personaje. Însa stiam ca nu pot schimba
nimic, pentru ca altcineva le scrisese lor destinul.
Mi-a trebuit ceva timp ca sa îmi scot din minte
toata povestea. Si mi-a trebuit si mai multa vreme ca
sa înteleg ceea ce cu greu am acceptat, într-un
final – ca prea multa iubire sufoca. |
Adauga comentariu